Dacă nu iert, voi merge în iad?

Când se discută despre iertare, este esențial să se facă distincția între iertarea dată înainte de producerea unei infracțiuni (premeditat) și iertarea dată după fapt (neintentionată). Ambele tipuri de iertare au greutate, dar există distincții între cele două care merită discutate.

Pe de o parte, iertarea premeditată poate fi văzută ca o abordare proactivă pentru rezolvarea conflictelor chiar înainte ca acestea să apară. Iertarea în acest sens este dată înainte de a avea loc orice faptă vătămătoare.

Pe de altă parte, iertarea neintenționată este dată după ce a avut loc o ofensă și este adesea mai dificil de dat. De asemenea, este important să luăm în considerare forma în care este dată iertarea. Ar trebui să fie un efort continuu și intenționat sau o grațiere necondiționată o singură dată? Biblia are multe de spus pe această temă și merită să explorăm aceste idei mai în profunzime.

În concluzie, iertarea este în centrul vieții creștine. Înțelegând și îmbrățișând diferitele forme de iertare, putem cultiva relații mai puternice și mai sănătoase cu noi înșine, cu ceilalți și, cel mai important, cu Dumnezeu.

Creștinii au o credință conform căreia Isus a murit pentru păcatele noastre și că, prin credința în el, putem avea iertarea păcatelor. Această credință se bazează pe învățăturile lui Isus, așa cum sunt prezentate în Noul Testament al Bibliei. În una dintre predici, Isus a vorbit despre iertarea păcatelor, subliniind importanța iertării reciproce între oameni pentru a fi iertați de Dumnezeu. Pe baza acestui verset, putem înțelege că există un sistem în doi pași, în care primul pas este să ne iertăm reciproc păcatele, iar al doilea pas este să primim iertarea lui Dumnezeu.

Matei 6:14-15 : „ Dacă iertați oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre.
Iertarea este un act personal și nu are legătură cu vinovăția sau neatârnarea noastră.
Dar, dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre.
Prin aceste versete, Isus subliniază importanța iertării reciproce în procesul nostru de a primi iertare divină.
Care este sensul acestor două versete.
În esență, versetele subliniază legătura strânsă între iertare și mântuire, sugerând că una nu poate fi obținută fără cealaltă.

Pe de o parte, această învățătură a lui Isus implică faptul că destinul nostru veșnic este legat de faptul că îi iertăm sau nu pe toți cei care ne-au greșit.
În timp ce credința noastră este crucială în vederea mântuirii, capacitatea noastră de a ierta este, de asemenea, o componentă cheie în această ecuație.
Pe de altă parte, Biblia arată destul de clar că mântuirea noastră nu are nimic de-a face cu lucrările noastre; dar, în schimb, iertarea de către Dumnezeu a păcatelor noastre se bazează în totalitate pe lucrarea lui Isus Hristos pe cruce ( Ioan 3:16 ; 1 Ioan 2:2 ; 1 Ioan 4:10 )..
Astfel, atât iertarea noastră față de alții, cât și iertarea pe care o primim de la Dumnezeu, sunt legate în mod inextricabil de moartea și învierea lui Isus Hristos și nu pot fi separate de dragostea sa nesfârșită pentru noi.

În Efeseni 2:8-9 putem vedea un rezumat concis al răspunsului la întrebarea despre mântuire: „Prin har ați fost mântuiți prin credință; și asta nu vine de la voi, ci este un dar de la Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Însă, pentru a înțelege mai bine această problemă aparentă, ne putem întoarce la 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept și ne va ierta păcatele și ne va curăța de orice nedreptate”. Această afirmație ne cere să recunoaștem nevoia noastră de iertarea lui Dumnezeu prin mărturisirea păcatelor noastre. Este important să ne amintim că iertarea și mântuirea noastră sunt un dar necondiționat de la Dumnezeu și nu se poate câștiga prin fapte sau merite proprii. De aceea, este crucial să ne bazează credința și speranța noastră pe harul divin și să trăim o viață de ascultare și recunoștință față de El.

Vorbim aici despre părtășia noastră zilnică cu Hristos și nu despre relația noastră veșnică cu Hristos.
În acest context, părtășia se referă la experiența noastră de a fi împreună cu Hristos în fiecare zi, în timp ce relația se referă la legătura noastră cu El în eternitate
Când Îl primim pe Hristos în viețile noastre, Dumnezeu devine imediat tatăl nostru.
Aceasta înseamnă că suntem adoptați în familia Lui și devenim copiii Lui
De exemplu, relația mea fizică cu tatăl meu pământesc nu poate fi niciodată ruptă.
Același lucru este valabil și în cazul relației noastre cu Dumnezeu – nu putem deveni niciodată „străini” de El
Din punct de vedere genetic, indiferent de ceea ce fac, nu putem deveni niciodată neînrudiți.
Este important să ținem cont de faptul că relația noastră cu Dumnezeu și cu tatăl nostru pământesc sunt fundamentate în două tipuri diferite de apartenență
Cu toate acestea, părtășia mea cu Dumnezeu poate fi împiedicată, la fel cum părtășia mea cu tatăl meu poate fi împiedicată atunci când fac lucruri care îl rănesc sau îl înstrăinează.
Dar, prin harul lui Dumnezeu, putem să fim restabiliți în părtășia cu El și în relația cu părinții noștri pământesti prin căință și iertare reciprocă.

În primul Ioan, apostolul descrie părtășia noastră cu Dumnezeu și nu relația noastră.
Apostolul Ioan explică în detaliu cum putem menține o părtășie strânsă cu Dumnezeu
Viața zilnică implică păcate zilnice, iar păcatele zilnice murdăresc părtășia noastră cu Dumnezeu.
Este important să recunoaștem că suntem falibili și că avem nevoie de iertare în mod constant pentru a ne menține părtășia cu Dumnezeu neîntreruptă
Deci, cum ne curățăm? Îi cerem iertare lui Dumnezeu și El promite că ne va curăța păcatele și astfel părtășia noastră cu El poate fi din nou dulce și intimă.
Curățarea păcatului este esențială pentru a ne menține părtășia cu Dumnezeu și pentru a continua să creștem spiritual

Din păcate, cei mai mulți dintre noi păcătuiesc în fiecare zi și păcatul murdărește părtășia noastră cu Isus.
Toții avem nevoie de iertare divină pentru a ne curăți păcatele și a ne menține părtășia cu Isus intacta, iar Ioan 1:9 este un verset cheie în acest sens
1 Ioan 1:9 este prescripția pentru curățarea unui spirit murdar și restabilirea părtășiei strânse cu Domnul nostru..
Astfel, este crucial să ne concentrăm pe curățirea noastră prin experiența ispirată de aceste cuvinte și să încercăm să ne menținem părtășia neîntreruptă cu Dumnezeu.

Isus este însuși modelul iertării. Pe măsură ce ultimele sale trei zile pe pământ se desfășurau, El a primit mângâiere și sprijin de la îngeri, în ciuda suferinței și a agoniei sale. El a fost un adevărat exemplu al iertării în timpul procesului său dureros, ne arătând că putem ierta și să primim mângâiere pentru rănile noastre.

În fața crucii, Isus a arătat compasiune și iertare pentru cei care l-au rănit. A înțeles că soldații care îl răstigneau și chiar și Sinedriul care a condamnat-o nu știau cu adevărat ce fac. Cu toate acestea, chiar și atunci când a primit lovituri și insulte, El a continuat să iubească și să ierte.
În cele din urmă, abia după ce a parcurs primii doi pași, El a ales să îi ierte pe cei care îl rănesc, într-un act mare de compasiune și iubire. La fel ca Isus, într-un proces de iertare, este important să nu ne concentrăm numai pe rănile noastre, ci să încurajăm și să primim mângâiere pentru a ne ajuta să trecem peste momentele grele.

Învățând de la modelul Său, putem deveni și noi mai înțelegători și iertători, fiind capabili să extindem iubirea și iertarea celor din jur și să ne înscriem în calea spre pace și armonie.

Mulți creștini au dificultăți cu iertarea, deoarece se luptă să înțeleagă ce este și ce nu este iertarea.

Să examinăm puțin mai îndeaproape iertarea.

În primul rând, a ierta nu înseamnă că îi lăsăm pe cei care ne-au rănit să continue să facă ce au făcut fără consecințe.
Trebuie să plătească pentru ceea ce au făcut.
Cei care ne-au rănit trebuie să își asume responsabilitatea și să facă ceea ce este necesar pentru a repara daunele făcute.
Despre asta este justiția.

Despre asta este vorba când spunem că există justiție.

Când iertăm, s-ar putea să-i lăsăm pe „cârligul” nostru, dar ei sunt încă în „cârligul” lui Dumnezeu! Amintiți-vă că Domnul spune: „A mea este răzbunarea”.
Când iertăm, nu înseamnă că renunțăm la dreptul nostru de a fi furioși sau dezamăgiți, ci înseamnă că nu vom lua noi măsuri de represalii.
Deci, lăsați-L să-și facă lucrarea.
Lăsăm problema în mâinile lui Dumnezeu și încredințăm judecata și pedepsirea celor care ne-au greșit Lui.
El face dreptate la timpul Său..
El are întotdeauna planul Lui pentru justiție, chiar dacă asta înseamnă că nu vom vedea întotdeauna consecințele acțiunilor lor.

În al doilea rând, a ierta nu este un semn că suntem slabi.
Iertarea nu este un act de slăbiciune, ci unul de putere interioară, care evidențiază maturitatea și capacitatea noastră de a depăși inimile noastre rănite.
Iertarea este un act curajos care integrează harul, bunătatea și compasiunea lui Hristos.
Prin iertare, ne asumăm controlul asupra propriilor noastre emoții și nu mai permitem resentimentelor să ne controleze viața.

În al treilea rând, a ierta nu înseamnă că uităm ce ne-au făcut.
În schimb, a ierta înseamnă că nu mai permitem ca ceea ce ni s-a întâmplat să ne definească.

Cine ne-a spus că putem „ierta și uita” a fost destul de greșit.

În loc să trăim prin amintiri dureroase, putem alege să ne concentrăm asupra prezentului și să ne creăm propria
calea directă.

Durerea unor lucruri este atât de intensă încât nu le vom uita niciodată.

Fiecare om are dreptul să își păstreze memoria și identitatea, și prin urmare, nu ar trebui să ne simțim nevoiți să uităm ce ne-au făcut.

Cu toate acestea, prin harul lui Dumnezeu îi putem ierta chiar dacă nu uităm niciodată ce ne-au făcut..

Iertarea poate aduce eliberarea și vindecarea, chiar dacă durerea rămâne o amintire a trecutului nostru.

În al patrulea rând, a ierta nu înseamnă că restabilim relația cu cel sau cei care ne-au rănit – ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată.

Iertarea nu este sinonimă cu uitarea. Putem ierta fapta comisă, dar asta nu înseamnă că vom uita cum am fost răniți.

S-a întâmplat ceva.
Este important să înțelegem că iertarea nu înseamnă că trebuie să acceptăm comportamentul rănitător al celorlalți.

Încrederea a fost ruptă.

Acest lucru poate fi valabil mai ales în cazul unor fapte grave, precum infidelitatea sau violența.

Circumstanțele s-au schimbat.

Iertarea nu protejează de faptul că cineva ar putea să ne rănească din nou în viitor.

S-a produs abuz.

Este important să ne protejăm și să stabilim limite clare în relațiile noastre.

Dacă cel care ne-a rănit se pocăiește, putem alege să stabilim granițe, oferindu-i infractorului – într-o perioadă de timp – posibilitatea de a ne recâștiga încrederea.

Este important să încercăm să înțelegem de ce a avut loc rănirea și dacă persoana rănită se poate schimba într-un mod pozitiv.

Avem libertatea de a extinde gardul de graniță dacă vrem sau de a-l lăsa exact acolo unde este.

În cele din urmă, este alegerea noastră dacă să restabilim sau nu relația cu persoana care ne-a rănit.

Putem restabili relația într-o zi dacă vrem – sau nu o restabilim deloc..

Indiferent de alegerea noastră, iertarea ne ajută să eliberăm resentimentele și să mergem mai departe cu viața noastră.

În al cincilea rând, chiar vrei să ierți înainte ca amărăciunea profundă și resentimentele să devină înrădăcinate.

Dorința de răzbunare este ca și cum ai folosi mâna pentru a îndrepta o armă către adversarul tău, însă efectele negative nu se opresc aici.

Dezvoltarea unei mentalități distructive poate afecta și relațiile cu cei din jurul tău și îți poate avea un impact negativ și asupra sănătății mintale.
Degetul tău arătător este îndreptat ca țeava de armă către adversarul tău, iar acest gest necontrolat poate avea consecințe nedorite.

Degetul mare este ciocanul, armat și gata să tragă, iar acesta îți poate afecta grav și cel mai important, poate fi o sursă de regret în viitor.

Cu toate acestea, celelalte trei degete sunt îndreptate direct spre tine și acest lucru trebuie să îți aducă aminte de importanța de a păstra pacea și armonia în relațiile tale!

În al șaselea rând, nu este posibil să fii în pace cu toți oamenii ( Romani 12:7 ).
O concepție greșită comună este că, în calitate de creștini, suntem chemați să avem o relație perfectă cu toți cei din jurul nostru, dar aceasta nu este o așteptare realistă.
Ca creștini, simțim că nu se cere să reparăm orice relație ruptă și să trăim în armonie cu toți frații și surorile noastre.
Deși ar trebui să luptăm întotdeauna pentru reconciliere, există momente când pur și simplu nu este posibil sau chiar sănătos.
Din păcate, unele relații pur și simplu nu vor funcționa.
Este important să cauți iertare și să remediați, dar este la fel de important să recunoaștem când este timpul să renunți și să mergi mai departe.
Este în regulă să-i lași în urmă și să mergi mai departe cu alții.
La sfârșitul zilei, nu putem controla modul în care alții aleg să ne răspundă, dar ne putem controla propriile acțiuni și atitudini față de ei.

În cele din urmă, știi că i-ai iertat atunci când nu vrei să-i mai rănești..