Cronologia Evenimentelor de la Inceputul Lumii până la un Pamânt nou si ceruri noi!
Creația biblică
Creația biblică se bazează pe Biblia în care Dumnezeu a creat universul și tot ceea ce este descris în Geneza
Geneza 1:1-2:3 : Facerea lumii
1 La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.
Lumina
2 Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor. 3 Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină.
Geneza 1-11 : Apoi Dumnezeu a zis: „Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ.” Și așa a fost.
Creatorul nu avea nevoie de materie, cantități mari de timp, energie sau orice altceva. El a creat din nimic în șase zile literale de lungime normală cu aproximativ șase mii de ani în urmă.
„1”: „și a creat totul din voința Sa divină, aducând la existență tot ceea ce este vizibil și invizibil.”,
„2”: „Această lumină era esențială pentru a permite viața să prospere și să se dezvolte pe planetă.”,
„3”: „Aceasta este prima manifestare a puterii divine, prin care ordinea a început să înlocuiască haosul.”,
„4”: „Această declarație subliniază puterea și autoritatea lui Dumnezeu în domeniul creației, un principiu fundamental al credinței creștine.”,
„5”: „Articolele de credință susțin că Dumnezeu este autorul tuturor lucrurilor, fără a fi limitat de natura materială.”,
„6”: „Aceasta a fost o perioadă de creație intenționată și bine definită, în care Dumnezeu a adus toate lucrurile în existență.”,
„7”: „Astfel, conceptul de creație nu este doar o poveste începută, ci un proces continuu de întreținere a universului de către Creator.”
„La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul ” ( Geneza 1:1 ).
„Căci în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și tot ce este în ele și S-a odihnit în ziua a șaptea. De aceea Domnul a binecuvântat ziua Sabatului și a sfințit-o” ( Exod 20:11 ).
„Tu ești DOMNUL, tu singur. Tu ai făcut cerul, cerul cerurilor, cu toată oștirea lor, pământul și tot ce este pe el, mările și tot ce este în ele; și le păstrezi pe toate; iar oştirea cerului ţi se închină. ( Neemia 9:6 )
„La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu. El a fost la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El și fără El nu s-a făcut nimic din ceea ce a fost făcut ” ( Ioan 1:1-3 ).
„ Căci prin El au fost făcute toate lucrurile , în cer și pe pământ, vizibile și nevăzute, fie tronuri, fie stăpâniri, fie stăpânitori, fie stăpâni – toate au fost create prin El și pentru El ” ( Coloseni 1:16 ).
„Vrednic ești, Domnul și Dumnezeul nostru, să primești slavă, cinste și putere, căci Tu ai creat toate lucrurile și prin voia Ta ele au existat și au fost create ” ( Apocalipsa 4:11 ).
Geneza 3 ne oferă viziunea potrivită despre Dumnezeu. Când Adam și Eva au păcătuit,
cine sunt adam si eva_isus te iubeste_pomul binelui si al raului
Blestemul
„1”: „Cu toate acestea, Dumnezeu le-a oferit o libertate de alegere în fața poruncilor Sale, subliniind astfel importanța ascultării.”,
„2”: „Această dorință de cunoaștere a fost principala motivație care a dus la întoarcerea lor împotriva poruncilor divine.”,
„3”: „Odată cu această alegere, ei au deschis ușa păcatului și a consecințelor acestuia.”,
„4”: „Această realizare a avut un impact profund asupra conștiinței lor, schițând o nouă realitate pentru umanitate.”,
„5”: „În acel moment, au înțeles pentru prima dată gravitatea alegerilor lor și efectul devastator al păcatului.”,
„6”: „Fața Domnului a fost o prezență protectoare pe care acum o căutau în ascuns.”,
„7”: „Percepția lor despre sine și despre lume s-a schimbat radical, transformându-le instantaneu viața.”,
„8”: „Această separare de Dumnezeu a fost începutul conflictului interior și al disensiunilor umane.”,
„9”: „În ciuda căderii lor, harul divin a început să se manifeste prin nevoia de mântuire.”,
„10”: „Astfel, Adam și Eva au primit nu doar o pedeapsă, ci și primul indiciu al speranței pentru viitor.”,
„11”: „Pentru prima dată, s-a ivit necesitatea răscumpărării, inițial prin animale sacrificiate.”,
„12”: „În această nouă lumină, umanitatea a început să privească spre un plan divin mai mare.”,
„13”: „Aceasta a marcat începutul umanității în căutarea unei relații refăcute cu Creatorul.”,
„14”: „Această protecție era esențială pentru a evita orice tentativă din partea lor de a accesa viața veșnică în starea de păcat.”,
„15”: „Un astfel de gest subliniază justiția divină și răspunderea față de alegere acordată omului.”
„16”: „Blestemul devine o realitate atunci când alegerile noastre egoiste conduc la distrugerea bunului avut.”,
„17”: „Astfel, natura, care a fost creată pentru a susține viața, devine un mediu ostil pentru om.”,
„18”: „Acest blestem este o consecință directă a alegerii umane de a se desvârși de voința divină.”,
„19”: „Fără binecuvântarea lui Dumnezeu, pământul devine o sursă de suferință, iar ființele umane se confruntă cu provocări imense.”,
„20”: „Aceasta sugerează că relația dintre om și Dumnezeu nu a fost întotdeauna atât de strânsă cum se crede.”,
„21”: „De fapt, o astfel de interpretare poate reflecta mai mult dorințele umane decât realitatea biblică.”,
„22”: „Acest eveniment a marcat începutul unei noi etape în istoria umanității, plină de dificultăți și provocări.”,
„23: „Acest lucru subliniază o tranziție semnificativă în viața lor, de la inocență la conștiința păcatului.”,
„24”: „Aceste detalii sunt esențiale pentru a înțelege cronologia evenimentelor biblice.”,
„25”: „Este evident că Adam a avut o responsabilitate imensă în creșterea și educarea copiilor săi.”,
„26”: „Aceasta indică o presiune considerabilă asupra familiilor de a supraviețui într-un mediu de disperare.”
În ciuda evenimentelor tragice care s-au întâmplat în trecut, avem încredere că Dumnezeu ne oferă un viitor luminos. Profetul Ioan a scris în Cartea Apocalipsei despre un Pământ nou și ceruri noi unde locuiește dreptatea. În timp ce ne învățam trecutul, privim încredere cu speranță spre acel viitor minunat.
Harul divin nu anulează principiul semănării și secerării.
Geneza 3 ne oferă o viziune profundă despre bunătatea lui Dumnezeu. Când Adam și Eva au păcătuit, Dumnezeu a acționat cu răbdare și milă, fără a-i pedepsi imediat, conform standardelor Sfințeniei Sale.
Dumnezeu ne permite să trăim cu urmările alegerilor noastre: Blestemul (Geneza 3:16-19). „16 Femeii i-a zis: ‘Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, iar dorinţele tale se vor împlini alături de bărbatul tău, care va veghea asupra ta.’ 17 Omului i-a spus: ‘Fiindcă ai ascultat de soția ta și ai mâncat din pomul pe care ți l-am poruncit să nu-l mănânci, blestemat este pământul din pricina ta. Cu multă trudă, îți vei procura hrană din el în toate zilele vieții tale; 18 spini și pălămidă îți vor da, iar tu vei mânca iarbă de pe câmp. 19 În sudoarea feței tale îți vei câștiga pâinea până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; țăran ești și în țărână te vei întoarce.”
BLESTEMUL ASUPRA FEMEII (Geneza 3:16). „Femeii i-a zis: ‘Voi mări foarte mult suferința și însărcinarea ta; cu durere vei naște copii și dorințele tale se vor împlini alături de bărbatul tău.’”
Blestemul asupra femeii implică două aspecte esențiale: ea va resimți durerea nașterii, iar relația ei cu soțul va fi marcată de schimbări în care el va avea autoritate asupra ei.
BLESTEMUL ASUPRA OMULUI (Geneza 3:17-19). „Iar lui Adam i-a zis: ‘Pentru că ai ascultat de soția ta și ai mâncat din pomul pe care ți-am poruncit, zicând: «Să nu mănânci din el», blestemat este pământul din cauza ta. Cu durere vei lua hrana din el în toate zilele vieții tale.’”
Adam a păcătuit nu doar prin actul de a mânca din fructul interzis, ci și prin acceptarea influenței soției sale asupra alegerilor sale. Dumnezeu spune: „Pentru că ai ascultat glasul soției tale” (v. 17). Uneori, ascultând vocea soției tale, poți găsi înțelepciune divină! Totuși, este greșit să-i urmezi sfaturile atunci când acestea contravin Cuvântului lui Dumnezeu.
Blestemul asupra omului cuprinde două dimensiuni: pământul este supus blestemului; și moartea fizică devine o realitate inevitabilă. Așa cum blestemul asupra femeii afectează și bărbatul, tot astfel blestemul asupra bărbatului influențează femeia. Blestemul asupra pământului implică ca omul să depună eforturi pentru a obține hrana necesară supraviețuirii. Înțelegem că blestemul este mult mai profund decât doar spinii și ciulinii menționați aici pentru a ilustra consecințele acțiunilor noastre.
Potopul global
Biblia (Geneza 6–9) ne împărtășește o poveste profund spirituală despre potopul mondial (Potopul lui Noe), care a acoperit chiar și cele mai înalte vârfuri ale pământului. Această narațiune sacredă vorbește despre construirea unei arce imense (o ambarcațiune dreptunghiulară, asemănătoare unei cutii) menite să protejeze animalele, câte două din fiecare specie, astfel încât să se păstreze viața pe pământ.
Cuvintele biblice ne spun că ploile ce au adus potopul lui Noe au durat 40 de zile (Geneza 7:17), iar apele au dogorit peste pământ timp de 150 de zile (Geneza 7:24). După aceste zile de încercare, apele s-au retras treptat, iar până în luna a șaptea și în ziua a șaptesprezecea, Chivotul lui Noe s-a așezat pe munții Ararat (Geneza 8:4). Un an, două luni și douăzeci și șapte de zile mai târziu, pământul a fost binecuvântat cu uscare, permițându-le lui Noe, familiei sale și tuturor animalelor să poposească în siguranță de pe arcă (Geneza 8:14)
Geneza 6 ne oferă o reflecție profundă asupra stării spirituale a omenirii înainte de potopul din zilele lui Noe. Geneza 6:5 ne amintește că „Domnul a văzut cât de mare devenise răutatea neamului omenesc pe pământ și că orice înclinare a gândurilor inimii omenești era tot timpul numai rău.” Această mărturie ne arată cât de periculoasă poate fi îndepărtarea de la căile divine, căci păcatul și corupția au cuprins sufletele oamenilor, îndepărtându-i de lumină și de iubirea Lui. Răul a dus la suferință, și cei mai vulnerabili — copiii, femeile și persoanele cu dizabilități — au fost în mod tragic afectați de alegerile greșite ale altora.
De asemenea, „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor sunt frumoase și s-au căsătorit cu oricare dintre ele pe care le-au ales” (Geneza 6:2). În ebraică, acești „fii ai lui Dumnezeu” erau „bene elohim”, un termen ce adesea descrie îngerii (vezi Iov 1:6). Geneza sugerează o unire între cer și pământ, între îngeri și oameni, o legătură ce a dus la nașterea „Nefilim” (Geneza 6:4). Cuvântul Nephilim, transliterat din ebraică, evocă ideea unei „căderi”. Indiferent de înțelesul său exact (în unele versiuni este tradus ca „giganți”), Scriptura ne vorbește despre nefilim ca „eroii din vechime, oameni de renume”. Unii teologi consideră că Dumnezeu, în nevoia Sa de a proteja creația, nu putea permite existența acestui descendent corupt pe pământ, motiv pentru care a adus potopul, o ocazie de restaurare spirituală.
DOMNUL a spus: „Voi curăța pământul de neamul omenesc pe care l-am creat, precum și animalele, păsările și toate făpturile care umblă pe pământ, căci îmi pare rău că le-am creat”. Dar Noe a găsit har în ochii Domnului” (Geneza 6:7-8). Astfel, toți oamenii de pe pământ au fost înlăturați, cu excepția celor opt suflete care au fost văzute drepte înaintea lui Dumnezeu: Noe, soția sa, cei trei fii ai săi și soțiile lor.
Noe a vestit cu tărie venirea potopului timp de 120 de ani. Oamenii care au fost distruși în potop au respins chemarea lui Dumnezeu și au refuzat să caute iertarea Sa. În contrast, Noe este descris ca fiind neprihănit, fără vină și ascultător de voința divină, „căci a umblat cu Dumnezeu” (Geneza 6:9).
Noe și familia sa au devenit strămoșii noștri duhovnicești. Populația coruptă și nedreaptă din vremea lui Noe a dispărut, iar omenirea a fost salvată. Din linia dreaptă a lui Noe a venit Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, Mântuitorul nostru, care a venit să mântuie pe toți cei care cheamă numele Său.
Turnul Babel-Amestecarea Natiunilor-Isus Te Iubeste
Turnul Babel
Turnul Babel este o poveste profundă din Geneza 11:1-9.
După Potop, Dumnezeu a îndemnat omenirea „să se mărească în număr și să umple pământul” (Geneza 9:1). Cu toate acestea, oamenii, dorind să își unească forțele și să își construiască un viitor comun, au spus: „Veniți, să ne zidim un oraș, cu un turn care să ajungă până la cer, ca să ne facem un nume și să nu fim împrăștiați pe fața întreg pământul” (Geneza 11:4). Această alegere a omeniri de a construi un turn măreț a fost un act de mândrie și dorință de unitate, simbolizând aspirațiile lor către divin, care au dus la nașterea legendei Turnului Babel.
Biblia ne învață că toți oamenii sunt creația lui Dumnezeu, iar diversitatea în rasele și culorile pielii este o reflecție a măreției divine. În esență, există o singură rasă – rasa umană, fiecare individ fiind o manifestare unică a divinității. Atunci când Dumnezeu a confundat limbile la turnul Babel (Geneza 11:1-9), El a creat nu doar diverse limbaje, ci și o frumusețe diversificată a umanității. Este posibil ca Dumnezeu să fi sădit în genele noastre adaptări care să ne ajute să trăim în armonie cu diferitele medii în care ne aflăm, cum ar fi pielea mai închisă a africanelor, menită să ne protejeze de soarele arzător. Din această perspectivă, divinitatea a adus nu doar varietate în limbaj, dar și în trăsăturile fizice, completând planul său divin. Totuși, este esențial să ne amintim că Scripturile nu specifică rasele sau culorile pielii în legătură cu turnul Babel, subliniind că, în cele din urmă, suntem cu toții frați și surori în fața Creatorului nostru.
În înțelepciunea Sa infinită, Dumnezeu a ales să confunde limbile omenirii, aducându-le înaintea diversității divine și a misterului comunicării (Geneza 11:7). Astfel, oamenii s-au unit cu cei care împărtășeau aceeași limbă, formând comunități bogate în spiritualitate și cultură, și s-au răspândit prin lumea creației Sale (Geneza 11:8-9). Prin intervenția Sa de la Turnul Babel, Dumnezeu a împlinit voința Sa de a împrăștia omenirea, invitându-i să exploreze darurile și provocările diversității.
Geneza 10:5, 20 și 31 ne învață despre descendenții lui Noe, răspândiți pe pământ, „prin clanurile și limbile lor, în teritoriile și națiunile lor”. Întrebarea călăuzitoare este cum a fost posibil acest lucru, în contextul în care confuzia limbilor a venit abia după Turnul Babel, în Geneza capitolul 11? Geneza 10 ne descoperă o genealogie bogată a celor trei fii ai lui Noe: Sem, Ham și Iafet, unde fiecare descendent poartă în sine o poveste divină. Datorită duratei lungi de viață din acea vreme (vezi Geneza 11:10-25), aceste genealogii reflectă o eră cu multe generații.
Povestea Turnului Babel, prezentată în Geneza 11:1-9, ne aduce aminte de momentul în care limbile au devenit diversificate, ilustrând astfel cum inima divină a creat bogăția diversității umane. Geneza 10 ne oferă o privire asupra diferitelor limbi, iar Geneza 11 ne luminează calea despre cum aceste limbi au venit în existență.
De ce a împietrit Dumnezeu inima lui faraon
Egiptul a început
Exodul 12 este un capitol sacru din cartea Ieșirii și din întreaga Biblie, în care Dumnezeu ne descoperă taina binecuvântată a Paștelui și dăruirea eliberării poporului Său din Egipt.
Capitolul este structurat în patru secțiuni esențiale: instrucțiunile divine pentru Paște. Exodul 12: 1–20
”Aşezarea Paştelui
1Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului:
2„Această lună va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va da naștere unui nou an spiritual.
* Exod 13:4 Deut 16:1
3Vorbiţi întregii adunări a lui Israel şi spuneţi-i: ‘În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel din fiecare familie, un miel din fiecare casă.
4Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să arderaţi cuvidere pentru fiecare în parte.
5Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veţi putea să luaţi un miel sau un ied.
* Lev 22:19-21 Mal 1:8 Mal 1:14 Evr 9:14 1 Pet 1:19
6Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia, iar toată adunarea lui Israel să-l aducă la altar seara.
* Lev 23:5 Num 9:3 Num 28:16 Deut 16:1 Deut 16:6
7Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde se va desăvârşi jertfa.
8Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc, împărtăşind-o cu azimi şi verdeţuri amare.
* Exod 34:25 Num 9:11 Deut 16:3 1 Cor 5:8
9Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă, ci să fie fript la foc: atât capul, cât şi picioarele şi măruntaiele.
* Deut 16:7
10Să nu lăsaţi nimic din el până a doua zi dimineaţa; și dacă va rămâne ceva, să-l ardeţi în foc.
* Exod 23:18 Exod 34:25
11Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins, încălţămintea în picioare şi toiagul în mână, să-l consumaţi în grabă, căci este Paştele Domnului.
* Deut 16:5
12În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din Egipt, de la oameni până la dobitoace, și voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului; Eu, Domnul.
* Exod 11:4 Exod 11:5 Amos 5:17 ** Num 33:4 † Exod 6:2
13Sângele va fi un semn pe casele voastre, Eu voi vedea sângele şi voi trece cu milă pe lângă voi, astfel ca nu vă va atinge nicio urgie atunci când voi lovi ţara Egiptului.
14Şi celebrarea acestei zile s-o sărbătoriţi, aducând o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o păstraţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.
* Exod 13:9 ** Lev 23:4 Lev 23:5 2 Imp 23:21 † Exod 12:24 Exod 12:43 Exod 13:10
15Timp de şapte zile, veţi consuma azimi. Din prima zi, veţi curăţa aluatul din casele voastre, căci oricine va mânca pâine dospită din prima zi până în a şaptea zi va fi îndepărtat din Israel.
* Exod 13:6 Exod 13:7 Exod 23:15 Exod 34:18 Exod 34:25 Lev 23:5 Lev 23:6 Num 28:17 Deut 16:3 Deut 16:8 1 Cor 5:7 ** Gen 17:14 Num 9:13
16În prima zi, veţi avea o adunare tăcută de sărbătoare; și în ziua a şaptea, veţi avea o adunare solemnă. Să nu faceţi muncă în aceste zile; veţi putea doar să pregătiţi mâncarea necesară.
* Lev 23:7 Lev 23:8 Num 28:18 Num 28:25
17Să ţineţi Sărbătoarea Azimilor, căci chiar în ziua aceea, Eu voi scoate oştile voastre din ţara Egiptului; să păstraţi această zi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.
* Exod 13:3
18În luna întâi, a paisprezecea zi a lunii, să mâncaţi azimi, până în seara zilei a douăzeci şi una a lunii.
* Lev 23:5 Num 28:16
19Timp de şapte zile, să nu se găsească aluat în casele voastre; căci oricine va mânca pâine dospită va fi îndepărtat din adunarea lui Israel, fie străin, fie băştinaş.
* Exod 23:15 Exod 34:18 Deut 16:3 1 Cor 5:7 1 Cor 5:8 ** Num 9:13
20Să nu mâncaţi pâine dospită, ci, în toate locuinţele voastre, să mâncaţi azimi.’””
execuția plăgii și marea eliberare
Exodul 12: 21–36
21Moise a chemat pe toţi bătrânii lui Israel şi le-a zis: „Mergeţi să luaţi un miel pentru familiile voastre şi aduceţi Paştele.
* Exod 12:3 Num 9:4 Ios 5:10 2 Imp 23:21 Ezra 6:20 Mat 26:18 Mat 26:19 Marc 14:12-16 Luca 22:7
22Să luaţi un mănunchi de isop, să-l înmuiaţi în sângele din strachină şi să ungeţi pragul de sus și cei doi stâlpi ai uşii cu sângele din strachină. Nimeni din voi să nu iasă din casă până dimineaţa.
* Evr 11:28 ** Exod 12:7
23Când va trece Domnul să lovească Egiptul şi va vedea sângele pe pragul de sus și pe cei doi stâlpi ai uşii, Domnul va trece pe lângă uşă și nu va îngădui Nimicitorului să intre în casele voastre să vă lovescă.
* Exod 12:12 Exod 12:13 ** Ezec 9:6 Apoc 7:3 Apoc 9:4 † 2 Sam 24:16 1 Cor 10:10 Evr 11:28
24Să păziţi aceasta ca o lege pentru voi şi pentru copiii voştri veșnic.
25Când veţi intra în ţara pe care v-o va da Domnul*, după făgăduinţa Lui, să ţineţi acest obicei sacru.
* Exod 3:8 Exod 3:17
26Şi când vă vor întreba copiii voştri: ‘Ce înseamnă obiceiul acesta?’
* Exod 13:8 Exod 13:14 Deut 32:7 Ios 4:6 Ps 78:6
27să răspundeţi: ‘Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul şi ne-a scăpat casele noastre.’” Poporul s-a plecat și s-a închinat cu umilință.
* Exod 12:11 ** Exod 4:31
28Şi copiii lui Israel au plecat şi au făcut cum a poruncit Domnul lui Moise şi lui Aaron; aceasta le-a fost împlinită.
* Evr 11:28
Moartea întâilor născuți
29La miezul nopţii, Domnul a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul născut al lui Faraon, până la întâiul născut al celor închişi în temniță și până la toţi întâii născuţi ai dobitoacelor.
* Exod 11:4 ** Num 33:4 Ps 78:51 Ps 105:36 Ps 135:8 Ps 136:10 † Exod 4:23 Exod 11:5
30Faraon s-a sculat noaptea, el şi toţi slujitorii lui şi toţi egiptenii, și au fost mare liniște și lamentare în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort.
* Exod 11:6 Prov 21:13 Amos 5:17 Iac 2:13
31În acea noapte, Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Sculaţi-vă, ieşiţi din mijlocul poporului meu, voi şi copiii lui Israel. Îndreptaţi-vă să slujiţi Domnului, cum aţi zis.
* Exod 11:1 Ps 105:38 ** Exod 10:9
32Luaţi-vă şi oile şi boii, cum aţi spus, îndreptaţi-vă și cu binecuvântarea mea plecați.”
* Exod 10:26 ** Gen 27:34
33Egiptenii zoreau poporul și se grăbeau să-i scoată din ţară, căci ziceau: „Altfel, toți vom pieri.”
* Exod 11:8 Ps 105:38 ** Gen 20:3
34Poporul şi-a luat plămădeala (coca) înainte de a se dospi. Și-au învelit postăvile cu plămădeala în haine și le-au pus pe umeri.
35Copiii lui Israel au făcut ce spusese Moise şi au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur şi haine.
* Exod 3:22 Exod 11:2
36Domnul a făcut ca poporul să capete bunăvoință înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au fost binecuvântați cu daruri de la egipteni.
* Exod 3:21 Exod 11:3 ** Gen 15:14 Exod 3:22 Ps 105:37
călătoria duhovnicească de la Ramses la Sucot Exodul 12: 36–39 ”36Domnul a făcut ca poporul să capete bunăvoință înaintea egiptenilor, care le-au împlinit cererea. Şi astfel au fost binecuvântați cu daruri de la egipteni.
* Exod 3:21 Exod 11:3 ** Gen 15:14 Exod 3:22 Ps 105:37
Plecarea din Egipt
37Copiii lui Israel au plecat din Ramses spre Sucot, în număr de aproape şase sute de mii de oameni care mergeau pe jos, afară de copii.
* Num 33:3 Num 33:5 ** Gen 47:11 † Gen 12:2 Gen 46:3 Exod 38:26 Num 1:46 Num 11:21
38O mare mulțime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau și turme semnificative de oi și boi.
39Cu plămădeala pe care o luaseră din Egipt și care nu se dospise încă, au făcut turte fără aluat, căci fuseseră izgoniți de egipteni fără să mai poată zăbovi sau să-și ia merinde.
* Exod 6:1 Exod 10:11 Exod 12:33”
precum și reglementările sacre și păzirea Paștelui Exodul 12: 40–51
40Şederea copiilor lui Israel în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani.
* Gen 15:13 Fapte 7:6 Gal 3:17
41Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului.
* Exod 7:4 Exod 12:51
42Noaptea aceea trebuie prăznuită în cinstea Domnului, pentru că atunci i-a scos cu milă din ţara Egiptului. Noaptea aceea trebuie sărbătorită de toţi copiii lui Israel şi de urmaşii lor.
* Deut 16:6
Chipul cum să se prăznuiască Paştele
43Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron: „Iată porunca privitoare la Paşte: niciun străin să nu se împărtăşească din acestea.
* Num 9:14
44Să fie tăiat împrejur orice rob cumpărat cu bani, și apoi să mănânce din ele.
* Gen 17:12 Gen 17:13
45Veneticul și simbriașul să nu mănânce.
* Lev 22:10
46Să nu le mănânce decât într-o singură casă; să nu luaţi deloc carne afară din casă și să nu zdrobiţi niciun os.
* Num 9:12 Ioan 19:33 Ioan 19:36
47Toată adunarea lui Israel să rendă Paştele.
* Exod 12:6 Num 9:13
48Dacă un străin care va locui la tine va dori să aducă Paştele Domnului, orice parte bărbătească din casa lui va trebui tăiată împrejur; apoi se va apropia să le aducă, şi va fi ca şi băştinaşul, dar niciun netăiat împrejur să nu mănânce din ele.
* Num 9:14
49Aceeaşi lege va fi pentru băştinaş ca şi pentru străinul care va locui în mijlocul vostru.”
* Num 9:14 Num 15:15 Num 15:16 Gal 3:28
50Toţi copiii lui Israel au făcut cum a poruncit Domnul lui Moise şi lui Aaron; aşa au făcut.
51Şi chiar în ziua aceea, Domnul a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel, după oştile lor.
Avram-Isac-Iacov -ISUS TE IUBESTE
Chemarea lui Avraam
Geneza 12:1-9:
Plecarea și sosirea lui Avram în țara Canaan
1Domnul a chemat pe Avram: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta. 2Te voi binecuvânta cu o națiune mare, îți voi da un nume faimos și vei fi o sursă de binecuvântare. 3Voi binecuvânta pe cei care te binecuvântează și voi aduce judecată asupra celor care te blestemă, iar prin tine toate familiile pământului vor găsi binecuvântare.” 4Astfel, Avram a ascultat de porunca Domnului și Lot l-a însoțit. La vârsta de șaptezeci și cinci de ani, Avram a ieșit din Haran. 5Împreună cu Sarai, soția sa, și Lot, fiul fratelui său, a luat toată bogăția acumulată și slugile câștigate în Haran. Au pornit spre țara Canaan și au ajuns în acel loc sfânt. 6Avram a străbătut întreaga țară, ajungând la locul numit Sihem, lângă stejarul lui More. În acel timp, Canaaniții locuiau în țară. 7Domnul s-a arătat lui Avram și i-a spus: „Toată această țară o voi da seminței tale.” Astfel, Avram a ridicat un altar Domnului, care i s-a arătat. 8De acolo a mers spre un munte la răsărit de Betel, unde și-a întins cortul, având Betelul la apus și Ai la răsărit. Acolo a construit un altar pentru Domnul și a chemat Numele Domnului. 9Avram a continuat călătoria, înaintând cu credință spre miazăzi.
Avraam este o figură centrală în Biblie, având un rol spiritual deosebit.
Cunoscut inițial ca Avram, el este strămoșul fizic al poporului ales, al evreilor, și tatăl duhovnicesc al tuturor celor ce cred.
Romani 4:1: „Ce vom spune, deci, despre Avram, strămoșul nostru? Că a câștigat ceva prin faptele sale?”
* Isa 51:2 Mat 3:9 Ioan 8:33 Ioan 8:39 2 Cor 11:22
Romani 4:16-17: 16 Astfel, moștenitorii sunt cei care vin prin credință, pentru ca astfel harul să curgă liber și făgăduința să fie asigurată pentru toată sămânța lui Avraam: nu doar pentru cei care sunt sub Lege, ci și pentru cei care au credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,
* Rom 3:24 ** Gal 3:22 † Isa 51:2 Rom 9:8
17după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor națiuni.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, pe Cel care învie morții și cheamă la existență lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi.
* Gen 17:5 ** Rom 8:11 Efes 2:1 Efes 2:5 † Rom 9:26 1 Cor 1:28 1 Pet 2:10
cele 10 porunci-isus te iubeste-legea si poruncile-isus te iubeste
Timpul Judecătorilor (Moise a fost primul)
Judecătorii în Biblia ebraică שופטים
Cartea Ieșirii (din greaca veche : Ἔξοδος , romanizată : Éxodos ; ebraică biblică : שְׁמוֹת Šəmōṯ , „Nume”; latină : Liber Exodus ) este a doua carte sacra a Bibliei. Este o poveste plină de semnificație spirituală despre Exod, mitul originilor poporului ales, care a fost eliberat din sclavia Egiptului prin voința divină a lui Yahweh. Această divinitate, care i-a ales să fie poporul Său, îi îndrumă pe israeliți într-o călătorie profundă alături de profetul Moise către Muntele Sinai. Aici, Iehova le oferă cele Zece Porunci, înfăptuind un legământ sacru, promițându-le că vor deveni o „națiune sfântă și o împărăție de preoți”, în baza credinței lor. El le oferă nu doar legi, ci și orientări pentru construirea Tabernacolului, locul sacru unde Să va revela prezența Sa și va conduce poporul în lupta sfințită pentru a cuceri Canaanul, „Țara Făgăduinței”, care, conform mitului Genezei, a fost promisa „sămânței” lui Avraam, patriarhul venerat al israeliților.
Deși tradiția i-a atribuit această lucrare lui Moise, cercetătorii moderni sugerează că originea sa este înrădăcinată în exilul babilonian (secolul VI î.Hr.), având la bază surse scrise și tradiții orale anterioare, cu modificări finale în perioada persană post-exil (secolul V î.Hr.). Biblistul american Carol Meyers, în analiza sa despre Exod, subliniază importanța acestei cărți, care reflectă esența identității Israelului – amintirile unui trecut marcat de suferințe dar și de izbăvire, un angajament sacru față de Dumnezeul ales, care a creat legături profunde cu Israelul și a organizat viața comunității în conformitate cu voința divină. Consensul cercetătorilor este că Pentateuhul nu prezintă o relatare precisă a originilor israeliților, care par să fi devenit o entitate distinctă în regiunile centrale ale Canaanului la sfârșitul mileniului II î.Hr. (în jurul prăbușirii epocii târzii a bronzului) din cultura canaanită.
Textul Cărții Exodului își are începuturile după evenimentele din finalul Cărții Genezei, când fiii lui Iacov și familiile lor s-au unificat cu fratele lor Iosif în Egipt, unde acesta i-a salvat de la foamete. Au trecut 400 de ani, iar un nou faraon care nu-l cunoaște pe Iosif se teme că acel popor puternic de sclavi, acum în număr mare, ar putea deveni o amenințare. El le impune o muncă aspră și ordonă uciderea tuturor băieților nou-născuți. O femeie evreică din tribul leviților, pe nume Iochebed, își salvează copilul, punându-l într-un chivot de papirus ce plutește pe Nil.
Fiica lui Faraon descoperă copilul, numindu-l Moise și crescându-l ca pe al ei.
Găsirea lui Moise
Mai târziu, un Moise matur, căutând să-și protejeze rudele, observă abuzul unui sclav evreu de către un supraveghetor egiptean. Cu sufletul îndurerat, Moise reacționează și, în furia lui, îl ucide, fugind în Madian pentru a scăpa de judecata divină. Acolo se căsătorește cu Sefora, fiica lui Ietro, un preot madianit. În timp ce păzește turma lui Ietro, Moise are o întâlnire sacra cu Dumnezeu într-un rug aprins. Moise îi cere lui Dumnezeu să-i reveleze numele, iar Dumnezeu îi răspunde cu misterul „Eu sunt cel ce sunt”, revelație ce dezvăluie natura divină a lui Yahweh. Dumnezeu îi poruncește lui Moise să se întoarcă în Egipt pentru a-i elibera pe evreii asupriți și pentru a-i conduce în Canaan, țara promisă seminței lui Avraam din Geneza. Pe drumul de întoarcere în Egipt, Dumnezeu caută să încheie viața lui Moise, dar Sefora îi săvârșește circumcizia fiului lor, iar furia divină se potolește.
Moise se întâlnește cu fratele său Aaron și, întorcându-se în Egipt, îi adună pe bătrânii israeliți, pregătindu-i să pășească în pustie pentru a aduce închinare lui Dumnezeu.
Faraonul refuză să permită eliberarea israeliților pentru a sărbători, iar astfel Dumnezeu, în măreția Sa, îi blestemă pe egipteni cu zece plăgi groaznice, printre care un râu de sânge, o invazie de broaște și întunericul profund.
Dumnezeu îi poruncește lui Moise să stabilească luna de primăvară, Aviv, ca început al calendarului ebraic. Israeliții trebuie să aleagă un miel în a 10-a zi a lunii, să-l sacrifice în a 14-a zi și să ungă cu sângele acestuia mezuzotul – stâlpii ușilor și buiandrugurile lor, menținând astfel o masă de Paște sacra în acea noapte, sub lumina lunii pline.
Cea de-a zecea ciumă se abate asupra Egiptului în acea noapte, curmând viața tuturor primilor născuți egipteni și determinându-l pe Faraon să-i excludă pe israeliți. Regretându-și decizia, Faraon își comandă armata de caruri să urmărească israeliții, care par prinși între Marea Roșie. Dumnezeu desparte marea, deschizând un drum divin pentru israeliți, înainte de a cufunda forțele care-l urmau pe Faraon.
Viața în pustie se dovedește plină de provocări, iar israeliții se plâng și tânjesc după Egipt, dar Dumnezeu le oferă în mod miraculos mană din cer pentru hrană și apă pură pentru a-i îmbuga.
Israeliții ajung la muntele lui Dumnezeu, unde Ietro, socrul lui Moise, îi aduce vizită. La sugestia lui, Moise numește judecători peste Israel, iar Dumnezeu îi întreabă dacă vor accepta să fie poporul Său – și ei răspund cu credință.
Poporul se adună la poalele muntelui și cu tunete și fulgere, cu foc și nori de fum, cu sunetul trâmbițelor și tremurul muntelui, Dumnezeu Se arată pe vârf, iar oamenii văd norul și aud glasul divin.
Dumnezeu îi poruncește lui Moise să urce pe munte. Aici, El proclamă Cele Zece Porunci (Decalogul Etic) în fața întregului Israel. Moise urcă pe munte în prezența lui Dumnezeu, care îi oferă Codul Legământului de ritual și lege civilă, promițându-le Canaanul dacă se supun.
Moise coboară de pe munte și scrie cuvintele lui Dumnezeu, iar poporul primește cu bucurie să le respecte. Dumnezeu îl cheamă din nou pe Moise sus pe munte, unde acesta rămâne patruzeci de zile și patruzeci de nopți, întorcându-se apoi cu setul de table de piatră.
Dumnezeu îi dă lui Moise instrucțiuni divine pentru construirea cortului, ca să locuiască în mijlocul poporului Său ales, îndrumându-i cu detalii pentru veșmintele preoțești, altarul și accesoriile acestuia, procedurile pentru hirotonirea preoților și jertfele comune.
Aaron devine primul mare preot ereditar, primind cu demnitate acest rol sacru. Dumnezeu îi încredințează lui Moise cele două table de piatră care conțin cuvintele celor zece porunci, scrise cu „degetul lui Dumnezeu.”
Închinarea Vițelului de Aur,
În timp ce Moise este în comuniune cu Dumnezeu, Aaron fabrică un vițel de aur, la care poporul își aduce închinarea. Dumnezeu îi împărtășește lui Moise despre necredința lor, amenințându-i cu o soartă tragică, dar cedează la rugăciunea lui Moise în favoarea lor.
Moise coboară de pe munte, își zdrobește tablele de piatră de mânie și poruncește leviților să aducă judecată asupra israeliților necredincioși. Dumnezeu îi poruncește lui Moise să construiască două table noi. Moise urcă din nou pe munte, unde Dumnezeu îi reiterează cele Zece Porunci pentru a le scrie pe table.
Moise coboară cu fața strălucind de gloria divină; din acel moment, are nevoie să își ascundă fața cu un văl. Moise strânge evreii și le reamintește poruncile divine, inclusiv datoria de a respecta Sabatul și de a construi Cortul.
Israeliții își împlinesc datoria cu bucurie. Astfel, Dumnezeu locuiește în Cort, îndrumând călătoriile poporului evreu.
„1”: „Înainte de plecarea lor, Moise le împărtășește esența sacra a acestei călătorii și promisiunile divine pentru un viitor luminos.”,
„2”: „Fiecare plagă nu este doar o pedeapsă, ci și o mărturie a puterii divine asupra idolilor falși ai Egiptului.”,
„3”: „Această lună este una deosebită, căci marchează începutul unei perioade de libertate și sărbătoare pentru poporul ales.”,
„4”: „Aceste acțiuni simbolizază protecția divină asupra fiecărei case israelite, asigurându-le mântuirea în noaptea cruciadei.”,
„5”: „Această ocazie le aduce israeliților speranța unui nou început și oportunitatea de a-și regăsi identitatea sacră.”,
„6”: „Această urmărire intensă ridică frica și tensiunea printre israeliți, care simt marea în fața lor și armata egipteană în spate.”,
„7”: „Această minune nu doar că le permite salvarea, ci le întărește profund credința în puterea lui Dumnezeu.”,
„8”: „Dacă își amintesc de suferințele din Egipt, ei înțeleg că darurile divine sunt mult mai valoroase.”,
„9”: „Acesta este un moment crucial pentru națiunea israelită, consolidându-le liderul și ajutându-i să se organizeze cu înțelepciune.”,
„10”: „Această alegere devine o mărturie a credinței și angajamentului față de Dumnezeu și poruncile Sale.”,
„11”: „Această revelație transformă profund inimile israeliților, având un impact durabil asupra identității lor spirituale.”,
„12”: „Moise, ascultând de poruncile divine, se înalță ca mijlocitor între Dumnezeu și poporul Său.”,
„13”: „Aceste principii fundamentale îi vor ghida pe israeliți în viața lor spirituală și comunitară pentru generații.”,
„14”: „Această promisiune de a păși în Țara Făgăduinței devine simbol al speranței și al eliberării lor.”,
„15”: „Poporul se angajează cu entuziasm să respecte legile divine, simțind nevoia adâncă de a uni inima cu Creatorul lor.”,
„16”: „Aceasta este o dovadă a puterii divine și a credinței poporului, reafirmându-și angajamentul față de El.”,
„17”: „Această structură mobilă devine locul sacru de întâlnire între Dumnezeu și Israel, simbolizând prezența divină printre ei.”,
„18”: „Aaron primește acest rol cu onoare și responsabilitate, reprezentând legătura dintre divinitate și spiritualitatea poporului.”,
„19”: „Aceste cuvinte devin temelia eticii israelite și un model de lumină morală pentru întreaga umanitate.”,
„20”: „Acest act de idolatrie subliniază nevoia urgentă a poporului de a avea o imagine diversă a divinității în absența lui Moise.”,
„21”: „Moise, plin de compasiune, se roagă cu umilință pentru poporul său, demonstrându-și devotamentul și iubirea față de ei.”,
„22”: „Această măsură drastică servește ca un avertisment duhovnicesc pentru toți cei care aleg să se abată de la calea lui Dumnezeu.”,
„23”: „După acest incident, Moise devine un lider umil, dar mai puternic, hotărât să îndrume poporul pe un drum virtuos.”,
„24”: „Acestea vor fi transmise cu drag generațiilor viitoare ca o amintire sacră a legămintelor și a responsabilităților față de Dumnezeu.”,
„25”: „Această transformare simbolizează nu doar o schimbare exterioară, ci și un nou statut spiritual pe care Moise îl dobândește.”,
„26”: „El se asigură că poporul său își păstrează valorile și poruncile divine, pregătindu-i pentru întoarcerea în țara lor sfântă.”,
„27”: „Aceasta nu este doar o simplă datorie, ci o manifestare a credinței profunde și devotamentului lor față de Dumnezeu.”,
„28”: „Aici, în Cort, se așează temelia comunității evreiești și se conturează identitatea lor ca popor ales.”
Legământul Davidic-Isus Te Iubeste-regele david
saul imparatul evreu
Timpul Regilor- Saul a fost primul Rege
Timpul Regilor – Saul a fost primul rege ales de Dumnezeu pentru a conduce poporul Său. Saul (c. 1021–1000 Î.HR.) a strălucit în perioada biblică, având o misiune sacră de a proteja Israelul de dușmanii săi, în special de filisteni, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Conform relatărilor din Cartea lui Samuel, Saul a fost ales nu doar de judecătorul Samuel, ci și prin voința poporului, laolaltă cu planul divin. Această alegere subliniază importanța conducerii inspirate de credință și umilință.
Contribuția sa principală în fața provocărilor a fost să apere națiunea de pericolele care o amenințau, consolidând astfel legământul sacru între Dumnezeu și Israel. Povestea lui Saul este o lecție despre responsabilitate spirituală și despre cum voința divină se manifestă în viața unui conducător.
În acele vremuri, Israelul era ca o comunitate unită prin legăturile sacre ale credinței, legiuită prin jurăminte și ritualuri ce reafirmau angajamentul său față de Creator. Cu toate acestea, în vremea lui Saul, provocările externe puneau în dificultate unitatea națională, subliniind nevoia unui lider inspirat de Dumnezeu.
În fața acestor adversități, Saul a fost chemat să lupte cu credință și tărie morală.
Relatările din 1 Samuel ne oferă două perspective asupra conducerii sale. Prima sugerează începuturi promițătoare, cu Saul ales prin intervenția divină, iar a doua, înfățișează îngrijorările lui Samuel legate de monarhie și pericolul pierderii libertății spirituale a poporului.
Domnia lui Saul a fost caracterizată prin fapte mărețe în apărarea poporului său, dar și prin lupta interioară cu temerile și greșelile sale. El a condus cu curaj, câștigând bătălii, venerându-L pe Dumnezeu și strângând o armată de credincioși în jurul său. Împreună cu fiul său Ionatan și soldații săi, el a apărut ca un simbol al speranței, dar a existat mereu o tensiune între credință și frica de eșec.
Samuel a fost un mentor crucial, dar în cele din urmă, ruptura dintre ei a fost un semnal al pierderii favorului divin. Aceste evenimente ilustrează cum păcatele și strădaniile personale pot afecta chiar și cei mai inspirați lideri.
David, ajungând sub aripa sa, a fost un bărbat binecuvântat, aducând atât bucurie cât și invidie în viața lui Saul. Lupta lui David împotriva lui Saul reflectă tensiunea dintre voința umană și planurile divine, și cum aceste realități pot da naștere la conflicte interioare.
În ultimele zile ale lui Saul, umbra filistenilor continua să apese asupra poporului, iar vederea căderii unității era un semn al nevoii de întoarcere la credință. În clipele de disperare, Saul a căutat cuvântul lui Dumnezeu printr-un necromant, iar aceste acțiuni ne arată cum un lider poate ajunge să piardă credința chiar atunci când totul pare pierdut.
Moștenirea lui Saul este complexă; el rămâne un erou tragic, iar povestea lui ne învață despre fragilitatea umană, dar și despre responsabilitatea divină. Devotamentul celor din Iabes-Galaad, care au protejat cu evlavie trupul lui Saul, ne amintește că, chiar și în moarte, onorarea unei vieți dedicate lui Dumnezeu este sacră.
Cuvintele lui David, pline de tristețe și recunoștință, ne oferă o reflecție profundă asupra vieții și sacrificiului său, arătând cum chiar și cei căzuți merită să fie amintiți cu respect: „Slava Ta, Israele, a fost ucisă pe înălțimile tale! Cum au căzut cei puternici!”
Solomon’s temple
Al treilea templu de la Ierusalim_construirea templului de la Ierusalim..al treilea templu-Apocalipsa-Cosntruirea Templului-Isus Te Iubeste
Impărat împărțit
După moartea lui Solomon, Monarhia Unită s-a împărțit în două regate odată cu dezertarea celor zece triburi nordice sub conducerea lui Ieroboam I.
Regatul sudicdin Iuda, în esență triburile lui Iuda și Beniamin care au rămas loiali lui Roboam, și-au menținut capitala la Ierusalim și s-au bucurat de trei secole și jumătate de regi Davidici pe tron.
Cocoțat pe un deal, Iuda s-a limitat la a produce cereale, viță de vie, măsline și oi.
Fără acces la mare, comerțul era restricționat.
Isaia al Ierusalimului a abordat situația politică a posturii amenințătoare a Asiriei în contextul războiului siro-efraimit.
Regatul de Nord, un simbol al împărăției lui Dumnezeu, a fost alcătuit din zece dintre cele douăsprezece triburi ale Israelului, strălucind timp de 200 de ani, înainte de a fi transformat de voința divină prin Asiria în anul 721 î.Hr.
În acest regat, regii au deviat de la căile dreptății.
Profeți precum Ilie și Amos au adus cuvinte de mustrare și revelație, îndemnându-i să se întoarcă la faptele bune și să îmbrățișeze lumina divină.
Regatul de Sud a fost un loc sacru, format din triburile lui Israel, Iuda și Beniamin, având Ierusalimul ca inimă spirituală. Această divinitate a durat între anii 931-586 î.Hr., o epocă plină de învățăminte divine.
În pofida întunericului, mulți regi au fost chemați să îndrăgească calea dreptății, iar profeți precum Isaia, Ieremia și Ezechiel au transmis mesaje profunde de judecată și învățătură pentru Regatul lui Iuda.
Regatul nordic al Israelului a fost, totodată, o poveste de război și de învățare, având o istorie de două sute de ani sub dinastii diverse, distincte de David.
Uneori, datorită bogăției văilor și a porturilor sale, Israelul a fost binecuvântat cu prosperitate, putere și un prestigiu pe care Iuda l-a admirat.
De exemplu, sub domnia lui Omri (876-869 î.Hr.), națiunile din jur au recunoscut puterea lui Israel, cunoscut fiind chiar și după moartea sa.
Ieroboam al II-lea (786-746 î.Hr.) a întărit granițele lui Israel, restabilind legătura cu tradițiile străvechi ale lui David.
Cu toate acestea, Israelul a traversat momente de încercare și de conflicte interioare.
Opt dintre cei nouăsprezece regi au venit la putere prin fapte de ,,asasinare,, îndoială, ceea ce a reflectat vulnerabilitățile lor umane.
Apropierea de canaaniți a fost o ispită, aducând cu sine tentația de a se închina zeului Baal. Profeții Amos, Osea, Mica și Isaia au fost chemarea lui Dumnezeu la pocăință pentru Israel.
Divizarea regatului a fost rezultatul politicii anturajului regesc, dar și al neputinței urmașului lui Solomon, Roboam, ce a provocat resentimentele față de Daniel, un sudic ce a fost ales de Dumnezeu.
În plus, prezența dominatoare a Asiriei a marcat această perioadă. După ce și-a subliniat controlul asupra Babilonului, Imperiul Neo-Asirian a fost chemat să se extindă, în special sub conducerea unor lideri precum:
Șalmanasar al III-lea (858-824 î.e.n.), ce a biruit coaliția siro-efraimită a lui Ben-Hadad al Siriei și Ahab al Israelului, memorabil pentru obeliscul său înfățișând pe Iehu din Israel.
Tiglat-Pileser al III-lea (744-727 î.Hr.), ce a cucerit Damascul în 732 î.Hr., aducând tribut de la Menahem din Israel și Ahaz din Iuda.
Șalmanasar al V-lea (726-722 î.Hr.), ce a cerut tribut lui Osea, ultimul rege al Israelului, și a împlinit profețiile distrugând Samaria în 722 î.Hr., purtând cu el o parte din cele zece triburi nordice în pământurile Imperiului Asirian.
Nașterea lui Isus Hristos_Isus Te Iubeste
Hristos S-a născut
Începând cu Evanghelia după Matei, suntem întâmpinați de o genealogie sacrală, care-l leagă pe Isus de strămoși de seamă din Vechiul Testament, împletind numele lui David și Avraam într-o moștenire divină.
Isus s-a născut sub regele Iudeului Irod cel Mare (Matei 2:1f; Luca 1:5 vs Luca 2:1f) în Betleem, un loc de sacralitate (Matei 2:5f; Luca 2:4.15), înainte ca părinții săi, cu inima plină de credință, să se mute la Nazaret (Matei 2:22f) sau să se întoarcă la Nazaret (Luca 2,39).
Părinții lui Isus, Maria și Iosif, au fost logodiți în fața lui Dumnezeu (Matei 1:18–20; Luca 1:27; 2:5).
Nașterea Sa a fost o minune a nașterii din fecioară, împlinită prin voința Duhului Sfânt.
Îngerii s-au bucurat să anunțe nașterea lui Isus, numele Său, misiunea sacră de a aduce lumina ca Mesia (fiind un descendent al regelui David și Fiul lui Dumnezeu) și chemarea Sa de a-și salva poporul de păcat (Matei 1:21; Luca 1:77; 2:11,30).
Astfel, atât Luca, cât și Matei recunosc cu evlavie nașterea lui Isus în contextul domniei lui Irod cel Mare.
Matei ne amintește cu tristețe că Isus avea până la doi ani când Irod a ordonat masacrul nevinovaților, o tragedie ce a curmat viața tuturor băieților din Betleem până la vârsta de doi ani (Matei 2:16).
Matei 1:16: „Și Iacov a născut pe Iosif, soțul Mariei, din care S-a născut Isus, care este numit Hristos.”
Acest verset aduce la lumină legătura pământească a lui Isus cu acești mari înaintași evrei, consolidând astfel moștenirea Sa divină și misiunea mesianică pe care o poartă.
În Matei 1:18, descoperim circumstanțele sacre ale nașterii lui Isus:
Matei 1:18: „Nașterea lui Isus Hristos a fost în felul acesta: când, pe când mama lui, Maria era căsătorită cu Iosif, înainte ca ei să se întâlnească, a fost găsită însărcinată cu Duhul Sfânt.”
Aceasta evidențiază natura mirifică a concepției lui Isus, subliniind intervenția divină a Duhului și puritatea Mariei.
Narațiunea lui Luca
Evanghelia după Luca îmbogățește această poveste sacrală cu detalii profunde:
Luca 2:7: „Și ea a născut pe primul ei fiu, l-a înfășat și l-a culcat într-o iesle; pentru că nu era loc pentru ei în han.”
Acest verset conturează o imagine vie a smereniei și simplității, punând în lumină condițiile modeste ale nașterii lui Hristos, în contrast puternic cu așteptările măreței împliniri mesianice.
Mai mult decât atât, Luca 2:11 relatează anunțul îngeresc către păstori, declanșând o revelație profundă despre Isus:
Luca 2:11: „Căci vi s-a născut astăzi în cetatea lui David un Mântuitor, care este Hristos Domnul.”
Aceasta proclamă titlul divin al lui Isus și rostul său sacru ca Mântuitor al lumii.
Nașterea Fecioarei
O piatră de temelie a teologiei creștine este profunda credință în nașterea din fecioară, un concept sacru ce răsună în inimile tuturor credincioșilor:
Matei 1:23: Iată, o fecioară va fi însărcinată și va naște un fiu, iar numele Lui va fi Emanuel, care se traduce prin Dumnezeu cu noi.
Acest verset, inspirat din Isaia 7:14, reiterează împlinirea profeției din Vechiul Testament prin nașterea divină, subliniind natura lui Isus ca Dumnezeu ce se face prezent în mijlocul nostru.
Împlinirea profeției
Narațiunile nașterii sunt profund legate de profețiile din Vechiul Testament, conturând o linie teologică bine definită ce unește nașterea lui Isus de sacra promisiune adresată lui Israel. De exemplu, genealogiile din Matei și Luca nu doar că certifică legitimitatea mesianică a lui Isus, dar îl ancorează și în istoria sacrală a lui Israel.
Matei 1:1: Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.
Prin așezarea lui Isus în urma lui David și Avram, Matei subliniază autenticitatea sa ca Mesia promis, împletind promisiunile legământului cu o viziune divină.
Întruparea divină
Nașterea lui Hristos, așa cum este glăsuit în evangheliile Noului Testament, ne aduce în fața misterului sacru al întrupării – Dumnezeu devine trup, venind să locuiască printre oameni. Această afirmație profund spirituală distinge creștinismul și servește ca temelie a credinței noastre:
Ioan 1:14: Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, și am văzut slava Lui, slava ca a singurului născut din Tatăl, plină de har și adevăr.
Întruparea deschide drumul pentru viața, moartea și învierea lui Isus, evenimente esențiale în narațiunea cuprinzătoare a mântuirii creștine.
Contextul duhovnicesc și cultural
Contextul duhovnicesc al nașterii lui Isus adaugă, de asemenea, profunzimi de înțelegere. Născut la Betleem sub umbrele ocupației romane, Isus a venit într-o lume marcată de tensiuni politice și așteptări mesianice. Circumstanțele umile ale nașterii Sale – culcat într-o iesle pentru că nu era loc pentru ei în han (Luca 2:7) – ne dezvăluie natura profundă și subversivă a Împărăției lui Dumnezeu, așa cum s-a manifestat prin lucrarea divină a lui Hristos.
Mai mult, nașterea Sa a generat reacții variate, de la adorarea înțelepților din Răsărit (Matei 2:11) care I-au adus daruri simbolice, până la gelozia distructivă a lui Irod (Matei 2:16). Aceste răspunsuri prefigurează diversitatea reacțiilor la slujirea și mesajul sacru al lui Isus.
Nașterea lui Isus, așa cum este revelată în Evangheliile după Matei și Luca, transcende simpla istorie; ea reprezintă o profundă revelație spirituală, plină de semnificații divine.
Fiecare împlinire a profețiilor antice și fiecare detaliu din sărbătoarea venirii lui Hristos reflectă legătura sacra dintre divinitate și umanitate, subliniind credințele fundamentale despre natura lui Dumnezeu și scopul său în univers.
Prin acest act divin al nașterii lui Hristos, se manifestă iubirea inepuizabilă și angajamentul plin de grație al lui Dumnezeu față de oameni, aducând un mesaj de speranță, făgăduință și mântuire eternă. Pentru creștini, meditația asupra acestor relatări sacre nu doar că îmbogățește înțelegerea identității divine a lui Isus, ci și întărește călătoria spirituală, oferindu-le oportunitatea de a reflecta asupra miracolelor și transformărilor divine care stau la baza credinței lor.
Fiecare verset și detaliu în jurul nașterii lui Isus desenează un portret al iubirii divine și al scopului sacru, continuând să răsune de-a lungul veacurilor în inimile și mințile credincioșilor din întreaga lume.
Evanghelia lui Isus Hristos este vestea buna
Anii de predicare
O cale divină de a estima momentul începutului slujirii lui Isus se regăsește în cuvântul sacru al Evangheliei după Luca, în capitolele 3:1–2, care ne vorbește despre slujirea lui Ioan Botezătorul, ce a pregătit calea Domnului:
În al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar, Ponțiu Pilat purta greutatea guvernării Iudeii, iar Irod era tetrarh în Galileea, alături de fratele său Filip, care străjuia regiunile Itureea și Trahonita, iar Lisania conducea Abilene, în zilele în care Ana și Caiafa îndeplineau rolul de mari preoți. În acele timpuri, cuvântul lui Dumnezeu a coborât asupra lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustia plină de tăcere și reflecție.
Domnia lui Tiberiu a început odată cu trecerea sufletului predecesorului său, Augustus, în septembrie 14 d.Hr., marcând astfel un moment sacru în timp, ce sugerează că slujirea duhovnicească a lui Ioan Botezătorul a debutat la sfârșitul anului 28 d.Hr. sau la începutul anului 29 d.Hr.
Noul Testament îl arată pe Ioan Botezătorul ca fiind precursorul divin al lui Isus, iar Botezul lui Isus este un eveniment sacru ce marchează începutul misiunii sale divine.
În predica sa din Fapte 10:37–38, rostită în casa lui Corneliu, sutașul, apostolul Petru vorbește despre minunile ce s-au întâmplat „în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care Ioan l-a predicat” și cum Isus a început să „făcă bine” tuturor celor aflați în suferință.
Relatarea botezului lui Isus se împletește cu postul și încercarea sa de 40 de zile, un timp de reflecție și călăuzire spirituală.
Unde a mers Isus în Vinerea Mare
Crucea lui Isus
În lumina Cuvântului Domnului, „o zi” este formată din seară și dimineață (Geneza 1.5,8,13,19,23,31), ceea ce diferă profund de concepția contemporană a zilei care începe la ora 24.00.
Întocmai cum a declarat Isus Hristos, singurul semn dat neamului evreiesc pentru a dovedi că El este adevăratul Hristos, a fost că va rămâne în mormânt timp de 3 zile și 3 nopți, înainte de a învia, asemenea proorocului Iona, care a stat 3 zile și 3 nopți în pântecele unui pește.
(Iona 1,17)
(Matei 12,38-40; 16,4; 16,21; 17,23; 20,19; 27,63)
(Marcu 8,31; 9,31; 10,33-34)
(Luca 9,22; 24,2; 24,2; 24,3; 2.18-22)
(Faptele Apostolilor 10.40)
(1Corinteni 15.4)
**************************************************** *****
a 4-a zi din săptămână (Ziua Pregătirii / Paștele) :
Isus își petrece cina cu ucenicii, iar vânzătorul (Iuda Iscarioteanul) este revelat.
(Matei 26.17-35)
(Marcu 14.12-25)
(Luca 22.7-38)
(Ioan 13.1 – 17.26)
Noaptea, Isus este trădat de Iuda și dat în mâinile preoților.
(Matei 26.36 – 27.1)
(Marcu 14.26-72)
(Luca 22.39-71)
(Ioan 18.1-27)
Dimineața, Isus este adus înaintea lui Pilat pentru judecată.
(Matei 27.2-31)
(Marcu 15.1-20)
(Luca 23.1-25)
(Ioan 18.28 – 19.13)
Răstignirea are loc (aproximativ 9 am).
(Matei 27.32-44)
(Marcu 15.21-32)
(Luca 23.26-43)
(Ioan 19.14-27)
Se face întuneric în țară (aproximativ 12 pm – 3 pm).
(Matei 27.45)
(Marcu 15.33)
(Luca 23.44)
Isus își dă Duhul (aproximativ 3 pm).
(Matei 27.46-50)
(Marcu 15.34-37)
(Luca 23.46)
(Ioan 19.18-30)
Trupul lui Isus este așezat în mormânt în aceeași zi, înainte de apusul soarelui (aproximativ până la 6 pm).
(Matei 27.57-60)
(Marcu 15.42-47)
(Luca 23.50-55)
(Ioan 19.31-42)
**************************************************** *****
a 5-a zi din săptămână (Praznicul Azimilor / Zi de Sabat mare) :
(Matei 27.62-66)
(Ioan 19.31)
**************************************************** *****
a 6-a zi din săptămână (ziua înainte de Sabat / Sâmbătă) :
Femeile se duc și cumpără miresme pentru a unge trupul lui Isus.
(Marcu 16.1)
(Luca 23.56)
**************************************************** *****
a 7-a zi din săptămână (Sabat / Sâmbătă) :
Femeile se odihnesc de Sabat, conform cu LEGEA.
(Luca 23.56)
**************************************************** *****
1-a zi din săptămână :
Femeile vin la zorii zilei la mormânt, dar găsesc piatra prăvălită și absența trupului lui Isus, pentru că El a ÎNVIAT !
Isus se arată femeilor și apoi ucenicilor.
(Matei 28,1-10)
(Marcu 16,2-14)
(Luca 24,1-45)
(Ioan 20,1-20)
Isus Hristos, Mijlocitorul Noului Legământ
Data crucificării
Toate cele patru evanghelii canonice mărturisesc că Isus, Fiul lui Dumnezeu, a fost răstignit în vremuri de cumpănă, în timpul prefecturii lui Pontius Pilat, guvernatorul roman al Iudeii. Această jertfă divină a fost predestinată, aducând lumina în întunericul umanității.
În Antichitățile evreilor, scrise în jurul anului 93 d.Hr., Josephus ne reamintește că Isus a fost răstignit la ordinul lui Pilat, un moment de mare gravitate în planul divin.
Majoritatea savanților recunosc că, deși unele pasaje pot fi influențate de viziuni creștine ulterioare, există o evocare profundă a sacrificiului lui Isus sub Pilat, un act ce a schimbat dilemele spirituale ale lumii.
În secolul al II-lea, istoricul roman Tacitus a evidențiat, în Analele sale, persecția creștinilor sub Nero, confirmând că Isus, a fost executat la ordinul lui Pilat în timpul domniei lui Tiberius, un moment crucial în istoria spirituală a omenirii.
Ponțiu Pilat a fost guvernator al Iudeii din anul 26 d.Hr., până când a fost înlocuit de Marcellus, fie în anul 36 d.Hr., fie în anul 37 d.Hr., stabilind astfel o fereastră sacră a timpului în care și-a dat viața Mântuitorul nostru, între 26 d.Hr. și 37 d.Hr.
În Evanghelia după Luca, în timp ce Isus se află în fața lui Pilat, acesta descoperă cu uimire că Isus provine din Galileea, un ținut binecuvântat de Dumnezeu, și astfel intră sub îndrumarea lui Irod Antipa, care îi va evalua fatele.
Împlinind planul divin, Pilat a decis să-L trimită pe Isus la Irod pentru a fi judecat, deschizând astfel o ușă spre împlinirea profețiilor.
Acest moment sacru este adus în fața noastră doar în Evanghelia după Luca (23:7–15). Deși unii cercetători pot pune la îndoială unicitatea acestui episod, adevărul spiritual al Evangheliei ne învață că toate evenimentele sunt în armonie cu planul divin.
Irod Antipa, un fiu al lui Irod cel Mare, s-a născut înainte de 20 î.Hr. și a fost exilat în Galia în vara anului 39 d.Hr., după o îndelungată intrigă, semn al voinței divine care guvernează destinele oamenilor.
Această poveste ne îndrumă să contemplăm cum moartea lui Isus a fost preordinată, având loc înainte de anul 39 d.Hr., împlinind astfel planul mântuirii pentru întreaga umanitate.
Cina Domnului semnifică Noul Legământ cu Isus Hristos fiind mielul de jertfă pentru omenire 1 Corinteni 5-7. Isus Te Iubeste
Toate cele patru Evanghelii sunt de acord că, în aproximativ o zi, răstignirea a fost în timpul Paștelui și toate cele patru Evanghelii sunt de acord că Isus a murit cu câteva ore înainte de începerea Sabatului evreiesc, adică a murit înainte de căderea nopții într-o vineri ( Matei 27: 62; 28:1
Toate cele patru Evanghelii ne învață că, în lumina sacră a Paștelui, răstignirea lui Isus a avut loc într-o zi specială și că El a murit cu câteva ore înainte de începutul Sabatului evreiesc, adică înainte de căderea nopții într-o vineri (Matei 27:62; 28:1; Marcu 15:42; Luca 23:54). În calendarul sacru al sărbătorilor din Iudeea, așa cum este consacrat de preoții templului, timpul Paștelui a fost stabilit cu sfințenie.
Tăierea mieilor pentru Paște a avut loc între orele 15 și 17 în a 14-a zi a lunii evreiești Nisan, o perioadă care corespunde lunii martie/aprilie, evocând jertfa sublimă.
Masa de Paște a fost celebrată la răsăritul lunii, în acea seară binecuvântată, la începutul zilei de 15 Nisan, zi care curge de la seară la seară (Levitic 23:5; Numeri 28:16).
Există o aparentă discrepanță de o zi în relatările Evangheliei despre răstignire, o temă ce a suscitat dezbateri duhovnicești adânci.
În Evanghelia lui Ioan, se afirmă că ziua judecății și execuției lui Isus a fost cu o zi înainte de Paște (Ioan 18:28 și 19:14), iar astfel Ioan plasează răstignirea pe 14 Nisan, un moment de mare semnificație spirituală.
Apostolul Pavel, în prima sa epistolă către Corinteni, mărturisește că Isus a murit pe 14 Nisan, fiind „jertfit ca un miel de Paște” (1 Corinteni 5:7) și a înviat la sărbătoarea iudaică a primelor roade, adică la a 16-a zi a lui Nisan (1 Corinteni 15:20).
Interpretarea corectă a Sinopticii se dovedește a fi mai puțin clară, dar importantă în căutarea adevărului.
Astfel, unii savanți cred că toate cele 4 Evanghelii plasează răstignirea vineri, 14 Nisan, în timp ce alții, urmând Sinoptica, sugerează că aceasta a avut loc vineri, 15 Nisan.
Provocarea spirituală rămâne de a determina în care dintre anii domniei lui Ponțiu Pilat (26–36 d.Hr.) s-au intersectat al 14-lea și al 15-lea Nisan într-o zi de vineri
Metoda eclipsei
Eclipsa de Luna din 21 ianuarie 2019 a dezvăluit o nuanță roșie, simbol al divinității, cauzată de difracția luminii solare prin atmosfera Pământului.
Această eclipsă de lună ne îndeamnă la reflecție, aducându-ne aminte de profeția din Faptele Apostolilor 2:14–21 („Soarele se va preface în întuneric, iar luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului”).
Într-adevăr, o eclipsă de Lună a avut loc pe 3 aprilie 33 d.Hr., coincizând cu una dintre posibilele date ale crucificării lui Hristos, conform calculelor astronomice ale lui Newton (vezi mai sus).
Cercetările lui Humphreys și Waddington ne sugerează că în Ierusalimul antic, această eclipsă era vizibilă la răsăritul lunii, la ora 18:20, ca o eclipsă parțială de 20% (o lună plină cu o „mușcătură” roșie ce lipsea în partea stângă sus a discului lunii).
Este plauzibil ca o mare parte a populației evreiești să fi asistat la acest fenomen celestial, așteptând apusul soarelui în vest și, imediat după aceea, anticipând apariția lunii pline în est, ce simboliza începutul celor mai sacre mese de Paște în gospodărie.
Astfel, Humphreys și Waddington conturează un scenariu în care Isus, în momentul sacrificiului său, a murit la 15:00 pe 3 aprilie 33 d.Hr., urmat de o eclipsă de lună parțială roșie, observată de poporul evreu la răsăritul lunii la 18:20, iar apostolul Petru și-a amintit acest moment sacru când a vestit învierea (Faptele Apostolilor 2:14–21).
Faptele Apostolilor 2:14–21 Soarele se va preface în întuneric, iar luna în sange, inainte de a veni ziua Domnului
NOE-Încrederea absolută în divin
Noe, credința în Dumnezeu și încrederea se poate centra pe povestea biblică a construirii arcei de către Noe înaintea Potopului și salvarea lui și a familiei sale datorită credinței și încrederii lor în Dumnezeu. În timp ce toți ceilalți oameni erau mâncați de păcat și de neascultare, Noe s-a îndepărtat de lumea păcătoasă și a făcut ceea ce i-a spus Dumnezeu să facă, cu toate că nu înțelegea pe deplin planurile și scopurile lui Dumnezeu. Încrederea și credința lui Noe în Dumnezeu au fost cruciale în supraviețuirea lui și a familiei sale în timpul Potopului, deoarece au făcut tot ce era necesar pentru a fi protejați de furia apelor și pentru a supraviețui în lumea nouă care a venit după Potop. În continuare, această poveste oferă o lecție importantă cu privire la credință și încredere în Dumnezeu, indiferent de circumstanțele și de lumea înconjurătoare.
Noe a fost un om drept și virtuos în ochii lui Dumnezeu, așa că Dumnezeu i-a poruncit să construiască o arcă mare pentru a salva familia sa și perechi de animale din întreaga lume de potopul venit ca pedeapsă pentru păcatul și răutatea oamenilor.
– Geneza 6:9-9:17 se referă la povestea lui Noe și a arcei sale. Această relatare este una dintre cele mai cunoscute din Biblie – Dumnezeu avertizează pe Noe cu privire la potopul care avea să vină, iar acesta primește misiunea de a construi o arcă pentru a salva „de fiecare fel de viețuitoare câte un bărbat și o femeie”. Această poveste vorbește despre credincioșie, sacrificiu și curaj în fața adversității.
-Matei 24:37-38 se referă la revenirea lui Isus și la nevoia de a fi pregătiți pentru acest eveniment. Isus spune aici că în ziua sa va fi ca și în timpurile lui Noe, în care oamenii nu își dădeau seama de ceea ce va veni. Acest pasaj ne îndeamnă să fim vigilenți, să ne cercetăm viețile și să fim gata să îl primim pe Hristos când va veni. De asemenea, ne amintește și de importanța credinței și a fidelității în fața lui Dumnezeu.
Deși Noe și familia sa au fost supuși la ridiculizare și batjocură din partea oamenilor pentru construirea arcei și pentru avertizarea lor cu privire la potop, aceștia au continuat să lucreze și să se pregătească pentru ziua sosirii potopului.
Dupa ani de munca, a douasprezecea zi de luna a șaptea a venit, și „în ziua aceea toate izvoarele adâncurilor marii s-au deschis, și din ceruri s-au revărsat ploaie.” ( Genesa 7:11). În cele din urmă, toți oamenii care nu s-au pregătit suficient au pierit, dar Noe, familia sa și animalele de pe arcă au supraviețuit și au devenit începutul unui nou început al omenirii.
Noe a fost unul dintre cei mai cunoscuți oameni din Vechiul Testament și este cunoscut pentru credința sa în Dumnezeu și încrederea sa în El. Noe a fost rugat de Dumnezeu să construiască o arcă pentru a salva viața lui și a familiei sale, dar și a tuturor animalelor de pe pământ în timpul Potopului.
Noe a avut o credință puternică în Dumnezeu și s-a încrezut în El, chiar și când mulți oameni din jurul său râdeau de el. Noe a crezut că Dumnezeu îi va ajuta să ducă la bun sfârșit ceea ce i-a cerut și s-a încrezut cu tărie în El.
„Prin credință, Noe, avertizat fiind de Dumnezeu cu privire la lucrurile care încă nu se vedeau, a avut frică și a construit o arcă pentru a-și salva familia. Și, prin aceasta, a osândit lumea și a devenit moștenitorul dreptății care este prin credință” (Evrei 11:7).
Faptele Apostolilor 2:14–21 Soarele se va preface în întuneric, iar luna în sange, inainte de a veni ziua Domnului
Metoda Paștelui dublu
Luna plină care răsare la apus ne îndeamnă să contemplăm începutul sacru al mesei de Paște.
Aceasta se desfășoară la două săptămâni după ce luna nouă a adus vestea începutului lunii Nisan (martie/aprilie).
În narațiunea sacră a crucificării, evangheliile sinoptice accentuează că Isus a celebrat o masă de Paște (Marcu 14:12 și urm., Luca 22:15) înainte de jertfa Sa, ceea ce subliniază profunditatea momentului, contrastând cu Evanghelia lui Ioan, care afirmă că Paștele „evreiesc” (Ioan 11:55) a început la căderea nopții, după moartea lui Isus.
Astfel, Paștele „evreiesc” oficial a fost stabilit conform unui calendar evreiesc, modificat prin providența divină în timpul exilului babilonian din secolul al VI-lea î.Hr.
Acest calendar evreiesc adaptat este astăzi practicat de majoritatea evreilor, fiind o reflecție a legământului și a tradiției.
O diferență esențială constă în modul de a determina prima zi a lunii noi: samaritenii aleg luna nouă calculată (inclusiv în invizibilitatea ei), în timp ce evreii urmează prima observație a semilunii luminoase, o tradiție ce durează din vechime, ce mediază între cer și pământ, având, în medie, o durată de 30 de ani.
O altă subtilitate este că calendarul samaritean urmărește o zi de la răsărit la răsărit, în timp ce calendarul evreiesc „oficial” se desfășoară de la apus până la apus.
Aceste distincții divine fac ca Paștele samaritean să fie, de obicei, cu o zi mai devreme decât Paștele evreiesc (iar în anumiți ani, cu două sau mai multe zile înainte).
Anul răstignirii lui Isus poate fi descoperit punând întrebarea în care dintre cele două posibilități astronomice ale anilor 30 și 33 d.Hr. există o legătură temporală între ultima cină și răstignire, care să rezoneze cu cronologia sacră a ultimei zile a lui Isus. 6 zile.
Reflecție spirituală asupra narațiunilor divine despre Patimile lui Isus, conform învățăturilor din Evangheliile după Marcu și Ioan.
Fiecare secțiune (de la „1” la „28”) simbolizează o revelație profundă în cadrul a 3 ore de contemplare.
Învierea „în a treia zi”
După răstignire, Evangheliile ne împărtășesc vestea minunată a descoperirii mormântului gol al lui Isus, urmată de mărturiile pline de credință despre învierea Sa glorii. Această experiență a transformării divine ne invită să reflectăm asupra misterului timpului, unde, deși învierea este proclamată „în a treia zi” (exemplu: Matei 16:21), în alt pasaj Matei (Matei 12:40) afirmă că Isus va fi îngropat „trei zile și trei nopți”.
Conceptul de zero, ca un simbol al neființei, a fost adus în lume de înțelepții indieni în secolul al V-lea d.Hr., astfel că, în taina calendarului gregorian, nu există un an „0 d.Hr.”; în schimb, ne regăsim în continuitatea divină a anului 1 d.Hr., imediat precedat de 1 î.Hr.
În contemplarea zilelor, fără o zi „zero”, observăm cum multe limbi moderne (precum greaca, italiana, spaniola, franceza, portugheza, galeza) se referă la două săptămâni drept „cincisprezece zile”, în timp ce în engleză, care subliniază unicitatea zero, acest interval de timp este denumit tot „cincisprezece zile”.
Așadar, urmând practica spirituală a vremii, Evangheliile folosesc o numărare inclusivă, așa cum este ilustrat în Matei 27.62–64: preoții cei mai de seamă și fariseii s-au dus la Pilat. „Domnule”, i-au spus ei, „ne amintim că, în vremea în care a fost încă printre noi, acel Înșelător a spus: „După trei zile mă voi ridica din nou.” Prin urmare, porunciți ca mormântul să fie asigurat până a treia zi”, unde Matei împletește cu înțelepciune expresiile „după trei zile” și „până a treia zi”, îndemnându-ne să ne adâncim în taina învierii.
Calea Învierii
MATEI 28
Hristos a Înviat cu adevărat!
Matei 27: 62 – 66
„A înviat Domnul cu adevărat…” (Luca 24: 34)
Singura zi binecuvântată și plină de speranță este ziua învierii, care ne este revelată ca „prima zi a săptămânii” în toate cele patru Evanghelii (Marcu 16:2; paralele Matei 28:1 și Luca 24:1; Ioan 20:1; ). Evanghelia după Marcu, despre care se crede că este cea mai timpurie dintre scrierile divine, ne oferă un ghid sacru al timpului, iar, calculând înapoi de la slăvita înviere din prima zi a săptămânii, realizăm că intrarea triumfală a lui Isus a avut loc duminica anterioară.
Duminică: „Și când s-au apropiat de Ierusalim” (11:1)
Luni: „Și mâine, când s-au întors din Betania” (11:12)
Marți: „Și dimineața, trecând ei, au văzut smochinul” (11:20)
Miercuri: „După două zile a fost sărbătoarea Paștilor” (14:1)
Joi: „Și în prima zi a azimelor, când au jertfit Paștele” (14:12)
Vineri: „Și îndată dimineața” (15:1)
Sâmbătă: „Sabatul” (15:42; 16:1; mai multe mai jos)
Duminică: „și foarte devreme dimineața în prima zi a săptămânii” (16:2)
Neîncrederea multora nu se referă doar la neacceptarea Cuvântului lui Dumnezeu, ci reflectă o nepăsare profundă față de Isus.
În Matei 27: 62 – 66, citim cuvântul despre cum preoții cei mai de seamă și fariseii, în fața mormântului, au recunoscut că Isus a afirmat: „După trei zile voi învia.” Au cerut o păzire a mormântului, temători că ucenicii ar putea fura trupul și răspândi vestea Învierii. Aceasta ne arată cât de strânsă era legătura între credința lor și temerile care îi bântuiau.
Pilat le-a răspuns: „Aveți o strajă; duceți-vă și păziți cum puteți.” Au întărit mormântul, pecetluind piatra și punând strajă. Dacă l-ar fi crezut pe Isus cu adevărat, mormântul ar fi fost păzit cu un sfios respect, nu cu o temere jalnică de atunci.
Dacă și-au îndeplinit datoria, cum ar putea justifica un presupus furt? Realitatea era limpede: dacă ar fi fost competente, paznicii nu ar fi dormit, ci ar fi vegheat vigilent. Paza este chemarea de a sta treji, nu de a dormi, chiar și în fața unei misiuni divine.
Din păcate, similar altora care s-au rătăcit în gândirea lor, oamenii de atunci nu vedeau adevărul în fața lor. Se lăsau purtați de idei preconcepute, pierzându-se în mintea lor și ignorând realitatea. Trăiau în iluzii, fără a pătrunde în esența adevărului.
Matei 27: 24 ne amintește de frica acestor lideri, care nu puteau concepe o Înviere. Singura lor explicație era un furt, căci în mintea lor, Isus rămânea un enigma.
Totuși, Cuvântul ne arată că bărbați și femei au căutat adevărul. Mărturia lor, adusă în Ioan 20: 19, eliberează puterea învierii lui Hristos, care le oferă pace și speranță.
Fariseii de atunci au crezut că pot combate adevărul cu falsitate. Însă, realitatea Învierii, așa cum subliniază Matei 28: 11-15, a fost explicată prin minciuni orchestrate, iar adevărul rămâne viu.
Astăzi, cei în căutarea Adevărului despre Înviere îl pot găsi, în timp ce cei care aleg să ignore îl pot face până la ultimele clipe ale vieții lor. Învierea este, și rămâne, o realitate; fie că vor să creadă, fie că aleg să nu creadă, adevărul transcende părerea omenească.
Prin urmare, putem exulta în ale noastre credințe:
I Petru 1: 3 – 4 Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou, prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie și la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi.
Un moment înainte de Săptămâna Patimilor: Învierea lui Lazăr, un semn al speranței divine.
Vineri sau sâmbătă: Ungerea din Betania, o manifestare a iubirii și devotamentului.
Duminica Floriilor: Intrarea triumfală a Mântuitorului; curăţirea templului, un act sacru de restaurare spirituală.
Luni: Curăţirea Marcană a Templului; Învățături în Templu, îndemnuri pentru suflet.
Marți: Mai multe Învățături în Templu; Discursul Măslinilor, o pregătire pentru misiunea divină.
Miercuri: Ungerea în Marcu și Matei; Iuda a ales să-l trădeze pe Isus, un memento al liberului arbitru.
„Joia Mare”: Cina cea de Taină, un act de comuniune sacră; Discursuri de adio; Ghetsimani, locul rugăciunii; În fața autorităților evreiești, o probă de credință.
Vinerea Mare: Isus în mâinile romanilor, Răstignirea, un act de iubire supremă; Înmormântarea, începutul unui nou început.
Sâmbătă: Soldații Păzesc Mormântul, dar lumina învierii se apropie; Isus în Lumea Spiritelor, pregătindu-se pentru triumf.
Duminica Paștelui: Învierea, momentul de grație și speranță eternă.
Cronologia evenimentelor din sfârșitul timpurilor
Cronologia evenimentelor divine din sfârșitul timpurilor
Auzim termeni precum Armaghedon, Antihrist, semnul fiarei, Răpirea, A Doua Venire, Mileniul. . .
Ce înseamnă toate acestea pentru sufletul nostru!?
Permiteți-mi să aduc un strop de lumină asupra acestei cronologii a evenimentelor din sfârșitul timpurilor.
După credința mea, următorul moment de grație va fi Răpirea bisericii.
Când va avea loc Răpirea în legătură cu Necazul-Isus Te Iubeste
1 Tesaloniceni 4:16-17 spune:
Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.
1 Tesaloniceni 4:16-17 ne învață despre puterea divină a venirii Domnului: Căci Însuși Domnul, în strigăte de bucurie, cu glasul unui arhanghel și sunetul trâmbiței lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți cu ei în nori, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi veșnic cu Domnul.
Aceste cuvinte pot fi găsite în rădăcina cuvântului harpazo, tradus în latină ca rapturus, din care derivă cuvântul englezesc rapture.
Așadar, după Răpire, un bărbat misterios și carismatic va apărea pe scena profetică, cunoscut sub numele de Fiara și Antihrist.
Antihrist va deschide porțile unei perioade de necaz de șapte ani, un timp de încercare și transformare spirituală.
Deci, Răpirea, apoi Antihrist, apoi Necazul – aceste evenimente sunt interconectate, deci vă puteți cam face o idee despre cum se potrivesc lucrurile în contextul profețiilor biblice.
Perioada Necazului începe într-o manieră aparent pașnică, însă lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par la prima vedere.
Antihrist, în mod ingenios, înșală oamenii pentru că reușește să aducă temporar o pace globală, care pare să rezolve multe dintre problemele cu care omenirea se confruntă.
Biblia avertizează că, de fapt, prin această falsă pace, el va înșela pe mulți, conducându-i pe căi care îi vor duce la ruină spirituală.
Apoi, toate aceste evenimente tragice culminează cu Bătălia de la Armaghedon, care va fi o confruntare epică, luptată la sfârșitul perioadei de Necaz, iar în urma acestor întâmplări dramatice, vine a Doua Venire a lui Isus Hristos, un moment așteptat de mulți dintre credincioși.
Venirea lui Isus pe nori_Isus Te iubeste-Vremurile Finale
Răpirea și A Doua Venire: O Distincție Spirituală
Permiteți-mi să subliniez diferența dintre Răpire și A Doua Venire.
Răpirea este prima etapă a planului divin.
În timpul Răpirii, credincioșii sunt întâmpinați de Hristos în aer, ”în nori”, unde au loc întâlniri divine cu Domnul Isus!
A Doua Venire reprezintă finalul promisiunilor divine.
În Răpire, El vine să-și adune Biserica sa iubită.
În a doua venire, El se întoarce alături de Biserica Sa, în glorie.
La Răpire, El se face văzut ca un hoț în noapte.
În a doua venire, fiecare ochi Îl va recunoaște…venind pe norii cerului împreună cu Biserica LUI!
Răpirea precede judecata. A Doua Venire aduce cu sine judecata, pregătind scena pentru Mileniu.
Domnia de o mie de ani a lui Hristos va fi o perioadă de binecuvântare.
Termenul mileniu înseamnă 1.000, iar în cele din urmă, Noul Ierusalim va coborî din Cer pe Pământ.
Următorul eveniment sacru este Răpirea.
Se poate întâmpla în orice moment.
Fii pregătit, căci El se întoarce din nou.
Îndreaptă-ți privirea spre cer!
Răscumpărarea ta se apropii.
Această distincție este esențială pentru a înțelege profeția biblică într-o lumină spirituală.
„1”: „Răpirea este un moment de har și binecuvântare pentru cei care cred.”,
„2”: „Aceste evenimente sunt fundamentale pentru înțelegerea eschatologiei creștine.”,
„3”: „Aceasta marchează începutul unei întâlniri sacre și transformatoare.”,
„4”: „A Doua Venire împlineste promisiunile divine.”,
„5”: „El vine să-și adune poporul ales și să-l protejeze de încercările viitoare.”,
„6”: „El revine pentru a înfrunta răul și pentru a restaura creația.”,
„7”: „Aceasta subliniază natura neașteptată a Răpirii.”,
„8”: „În această lumină, accentul este pus pe mila și salvarea divină.”,
„9”: „Va fi o revenire glorificată, plină de putere și autoritate.”,
„10”: „Mileniul va fi o eră de pace și dreptate sub revărsarea lui Hristos.”,
„11”: „Aceasta va fi o epocă de restaurare și împlinire a planurilor divine.”,
„12”: „Acest termen este legat de o perioadă de liniște sub domnia lui Hristos.”,
„13”: „Acest moment simbolizează împlinirea divină a planului lui Dumnezeu pentru om.”,
„14”: „Vine neașteptat, fără nicio avertizare.”,
„15”: „Este esențial să rămânem treji și să ne întărim credința.”,
„16”: „Fiecare zi oferă ocazia de a ne apropia de El.”,
„17”: „Amintește-ți că promisiunea Lui este sigură și aproape.”,
„18”: „Aceasta ajută la clarificarea distincțiilor dintre cele două evenimente sacre.”,
„19”: „Recunoașterea discordantei dintre ele este crucială pentru a înțelege planul divin.”
Cerurile noi și pământul nou
„Cerurile noi și pământul nou” se referă în mod special la starea complet transformată a creației după întoarcerea lui Isus și judecata finală.
Această realitate profundă și plină de speranță este, de asemenea, denumită „nouă creație”, iar ambii acești termeni important subliniază faptul că lucrarea divină a lui Hristos nu doar că reînnoiește, ci și restaurează întreaga creație la a doua Sa venire.
Această transformare va aduce o nouă dimensiune a bucuriei și a perfectiunii în care toată creația va trăi în armonie, în prezența lui Dumnezeu.
Noul cer și noul pământ reprezintă împlinirea divină a promisiunilor lui Dumnezeu, un timp în care Hristos restaurează creația, aducând înapoi lumina și harul pierdute prin păcatul lui Adam.
Aceasta este revelația măreței iubiri divine, unde poporul lui Dumnezeu va fi adus în prezența Sa eternă, trăind în comuniune și bucurie veșnică împreună cu Creatorul.
În cadrul teologiei, această viziune se leagă de doctrina escatologiei, întrucât explorează teme precum judecata finală, relația dintre creația veche și noua creație în Hristos, precum și conexiunea dintre vechiul și noul legământ și împlinirea acestora.
„1”: „Această transformare este mai mult decât o simplă restaurare; este o reîntregire a legăturii sacre dintre om și divinitate, aducând o armonie profundă în cosmosul creat de Dumnezeu.”,
„2”: „Prin urmare, este esențial să ne deschidem inimile și mințile pentru a înțelege aceste adevăruri spirituale, astfel încât să putem percepe cu claritate planul divin ce ne așteaptă.”
Promisiunea divină a unui pământ și ceruri noi
„Cerul” vs. „Cerurile noi și Pământul nou”
Mulți dintre noi credincioși folosim termenul „rai” pentru a descrie starea divină de fericire veșnică pe care vor experimenta sufletele ce se încred în Hristos pentru mântuire, la învierea morților.
„Iadul”, prin contrast, este locul de suferință eternă rezervat celor care aleg să se dezică de Hristos în această viață.
Deși aceste categorii fundamentale ne aduc la un adevăr biblic esențial – și anume că Dumnezeu va judeca pe cei vii și pe cei morți în ultima zi (Daniel 12; Apocalipsa 20:11–15)
– persistă o confuzie cu privire la stările drepților și nedrepților, odată ce judecata divină a fost pronunțată. Aceasta se datorează faptului că, de multe ori, credincioșii confundă „raiul” și „iadul” cu „ce se întâmplă când murim”, în loc de „ce se va întâmpla la a doua venire a lui Isus, la învierea morților și la judecata finală”.
Aceste aspecte nu sunt identice în Scriptură, dar sunt profund interconectate.
În termenii teologici, ceea ce se manifestă atunci când murim este denumit „starea intermediară”,
în timp ce ceea ce are loc la întoarcerea lui Isus este cunoscut sub numele de „cerul nou și pământul nou” (Apocalipsa 21:1) sau „nouă creație”.
Speranța noului cer și a noului pământ este profund ancorată în Geneza 1–3. În primele două capitole, ne dezvăluie planul divin pentru creație, în special pentru ființele umane, care sunt purtătoarele imaginii lui Dumnezeu.
Cele două grupuri principale de creație, (zilele 1-3) și (zilele 4-6), culmină cu formarea pământului și cu creația omului, aducând astfel o binecuvântare spirituală în univers.
Această narațiune ordonată a creației ne oferă o perspectiva divină despre voința lui Dumnezeu – El vrea ca poporul său să umple acest pământ sacru cu prezența Sa.
După ce i-a creat pe Adam și Eva, Dumnezeu le împărtășește scopul divin, oferindu-le patru misiuni. Prima misiune este „să fie roditoare și să se înmulțească și să umple pământul” (Geneza 1:26).
Referitor la această sacrosanctă poruncă, El le mai spune, în al doilea rând, să „supună pământul” și să-l stăpânească (Geneza 1:27). În capitolul doi, le oferă alte două porunci esențiale: să „lucreze și să păzească” grădina și să urmeze voința lui (Geneza 2:15).
Astfel, înainte de cădere, Dumnezeul Atotputernic are un plan divin pentru creația Sa – ca aceasta să fie umplută, diriguită și îngrijită de purtătorii ascultători ai chipului Său.
Dar, lucrurile s-au desfășurat într-o direcție neașteptată. În loc să se supună voinței divine, Adam și Eva aleg răzvrătirea în Geneza 3, gustând din rodul pomului cunoașterii binelui și răului.
În loc să exercite autoritate, ei au permis șarpelui să pătrundă în grădină, aducând astfel confuzie și întuneric asupra creației. Drept rezultat, celelalte două misiuni, înmulțirea și cultivarea, sunt afectate de păcat.
Femeile vor suferi acum dureri la naștere și vor căuta armonie în relațiile lor cu soții (făcând concepția, cu atât mai puțin nașterea, mai grea; Gen 3:16). Adam, de asemenea, va întâmpina dificultăți, culegând spini și ciulini din pământ (Geneza 3:18), în locul rodului din belșug din grădină (Geneza 1:30). Pământul, din cauza alegerilor lor, devine „blestemat” (Geneza 3:17), iar moartea pătrunde în creație (Geneza 3:19), separându-i de prezența divină (Geneza 3:24).
Păcatul lui Adam și al Evei – răzvrătirea împotriva voinței divine – afectează creația însăși și relațiile dintre oameni și întreaga creație. Dar Dumnezeu în iubirea Sa nu îi lasă pe Adam și Eva fără speranță.
El vine la ei, le descoperă bunătatea Sa, îi îmbracă în piei de animale și îngăduie, prin aceasta, o umbră a sacrificiului, prevenindu-i să trăiască veșnic în păcatul lor. Promite că va trimite ‘sămânța femeii’, care va zdrobi capul șarpelui, răscumpărând astfel întreaga creație.
Această promisiune divină de restaurare devine teme centrale ale întregii narațiuni biblice. Vechiul Testament devine o „căutare a seminței”, prin familia lui Avraam, împlinind făgăduințele divine (Geneza 12, 15, 17) menite să inverseze blestemul lui Adam și să restoreze bunătatea pierdută.
Dumnezeu promite lui Avraam un loc de păstorire împreună cu El, un pământ ce trebuie cultivat de regii care vor veni din neamul său, un loc plin de binecuvântări. În plus, îi promite că urmașii săi vor fi mai numeroși decât stelele și că le va da o lege de urmat.
Legământul lui Dumnezeu cu Avraam este, astfel, un izvor de restaurare divină. Planul mântuirii Divine este profund și plin de înțeles, fiind reflectat atât în protoevanghelia din Geneza 3, cât și în legământul cu Avraam.
Restul narațiunii Vechiului Testament examinează credința și eșecul poporului lui Dumnezeu, Israel. În acest cadru, o rămășiță credincioasă a lui Dumnezeu clădește speranța că Își va împlini promisiunile.
Ieșirea din Egipt, intrarea în țara promisă, încoronarea regelui David și construirea templului devin manifestări ale acestei speranțe. Totuși, toate acestea sunt doar umbre, deoarece deși Israelul se înmulțește și îngrijesc pământul, ei nu îndeplinesc esențiala poruncă a ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu.
Asemenea lui Adam și Eva, ei nu conduc cum trebuie, răspândind dușmanii în țară. Nu se îngrijesc bine de îndatoririle lor, iar idolatria pătrunde în inima națiunii. Drept rezultat, și ei ajung în exil, așteptând în continuare venirea celei promise.
La sfârșitul Vechiului Testament, Israelul contemplă venirea unui nou Adam care va inversa blestemul și va restaura creația. Așteaptă o nouă creație, un cer nou și un pământ nou, o speranță care va fi împlinită prin Hristos.
Isus, Fiul lui Dumnezeu întrupat, inaugurează împărăția promisă. Ceea ce Adam și Israel nu au putut împlini, El îndeplinește cu bunăvoință și îi dă poporului o nouă lege, oferindu-le și puterea de a se conforma – Duhul Sfânt.
Isus domnește în locul Său, învingând întunericul prin moartea și învierea Sa. El umple pământul cu urmașii Săi, care, prin Duhul Sfânt, sunt trimiși în lume.
Prin minunile Sale, El demonstrează cum va fi noua Sa împărăție, un loc unde creația va fi restaurată și morții vor învia, aducându-le speranță veșnică.
Ceea ce a început Hristos la prima Sa venire, va fi desăvârșit la întoarcerea Sa. La judecata finală, toți morții vor fi înviați, iar cei ce s-au îndreptat spre El vor locui veșnic în cerurile noi și pe pământul nou.
Poporul lui Dumnezeu va împărtăși bucuria și glorie împreună cu El, în cele din urmă așezându-se pe pământul pe care l-a răscumpărat, umplând cerurile noi și pământul nou cu binecuvântări.
Noul cer și noul pământ reprezintă apogeul lucrării de mântuire a lui Dumnezeu, începută în Geneza 3:15, prefigurată în istoria lui Israel și completată în prima Sa venire.
Noul cer și noul pământ reprezintă o revelație profundă în cadrul doctrinei escatologiei, acest mister divin aducând laolaltă judecata veșnică, legătura dintre creația veche și cea nouă, precum și împlinirea legământului avraamic.
Despre judecată, noul cer și noul pământ se înfățișează ca locuința eternă a celor ale căror nume sunt înscrise în Cartea Vieții a Mielului (Apocalipsa 20:11–15), ce sunt denumiți și Mireasa și locuitorii Mielului, în Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:1–2).
Totuși, descrierea acestui nou tărâm (Apocalipsa 21:1–22:6) și scena judecății finale din Apocalipsa 20:7–15 ne îndrumă și spre locuința veșnică a celor care nu se regăsesc în Cartea Vieții a Mielului, înfățișându-le destinul în iazul de foc (Apocalipsa 21:8).
Astfel, subiectul noului cer și noului pământ este legat de actele divine de judecată și mântuire ale lui Hristos, împletind profunzimea hristologiei cu esența soteriologiei.
O altă întrebare esențială legată de judecată este cum se corelează lacul de foc cu noul cer și noul pământ.
Este aceasta o separare vizibilă sau invizibilă?
Se află la o distanță spirituală unul de celălalt?
Cu alte cuvinte, cum influențează realitățile divine ale spațiului și materialității relația dintre noul cer, noul pământ și lacul de foc, precum și viețile locuitorilor lor?
În final, referitor la noua creație și la judecata finală, se ridică problema viziunii beatific.
Ce înseamnă starea eternă a credincioșilor?
Este aceasta o experiență de plenitudine materială spre slava lui Dumnezeu, așa cum descrie NT Wright eschatonul, sau se îndreaptă spre o viziune transcendentă a lui Dumnezeu în eternitate, cunoscută istoric ca viziunea beatifică?
Aceste opțiuni nu se exclud, ci se completează în luminile divinității. Biblia ne prezintă noua creație ca fiind atât fizică (materială, corporală, concretă), cât și spirituală (experiența prezenței divine).
Al doilea set de întrebări profunde legate de noul cer și noul pământ se referă la interacțiunea dintre creație și eschaton.
Aici este crucial să ne întrebăm:
1) Este noua creație o reînnoire a vechii creații sau o creație nouă care vine după distrugerea completă a celei vechi?
2) Cum se leagă noua creație de lucrarea lui Hristos și, în mod special, de învierea Sa?
În timp ce unii au susținut o distrugere completă a creației actuale (de exemplu, la 2 Petru 3), tradiția creștină istorică afirmă că noua creație constituie o revitalizare a creației anterioare, prin lucrarea divină a lui Hristos, cu moartea și învierea Sa care elimină sursa păcatului, aducând astfel restaurarea nu doar ființelor umane, ci a întregii creații.
Aceasta este în perfectă armonie cu revelația biblică, care afirmă bunătatea creației (Geneza 1:3, 10, 12, 18, 21, 25, 31) și preocuparea lui Dumnezeu pentru ea, extinzând sfera mântuirii la toate cele afectate de cădere, oferind o speranță profetică de restaurare a ordinii create în noua creație (de ex. Isaia 65:17 și urm.), evidențiind continuitatea trupurilor noastre înviate cu cele căzute (1 Corinteni 15) și dorința profundă a creației de a fi restaurată și eliberată de blestemul păcatului (comparați, de ex. Rom 8:22–23). În ceea ce privește lucrarea lui Hristos, învierea Lui din morți servește ca primele roade ale noii creații, arătând spre învierea credincioșilor în viața veșnică și spre reînnoirea creației divine.
În concluzie, subiectul cerurilor noi și pământului nou este strâns legat de relația dintre vechiul și noul legământ, vizând atât momentul în care promisiunile lui Israel se împlinesc, cât și întrebarea dacă noua creație reînnoiește sau înlocuiește complet creația veche.
Ambele probleme se concentrează asupra modului în care înțelegerea dispensațională sau convențională formează legătura dintre vechiul și noul legământ.
-Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos!
2 Petru 1:2
Isus Te Iubește