Cine se poate împărtăși conform voinței divine?
Prima mare întrebare la care trebuie să reflectezi este: Dacă Domnul Isus îți întinde paharul, ești pregătit să-l primești?
A doua întrebare este: Dacă cel care îți întinde paharul nu este născut din nou sau nu este într-o legătură strânsă cu Biserica Lui Hristos, cum te simți în suflet?
A treia întrebare este: Ai pace în inima ta atunci când întinzi mâna către paharul divin?
A patra întrebare este: Locul în care te afli și situația sunt conforme cu voința lui Dumnezeu pentru tine?
A cincia întrebare: Dacă astăzi pleci către veșnicie, ești convins că ai ales calea cea dreaptă?
Cina Domnului reprezintă o expriență sacra în biserica primară; cu toate acestea, nu există nicio Scriptură specifică cu privire la „cum să” această ceremonie divină. Prin urmare, se poate cu ușurință înțelege că, în cazul în care numărul diaconilor este insuficient, ar fi potrivit să se cheme laici pentru a sluji cu umilință.
Cu mult mai important decât cine împărtășește această comuniune este atitudinea cu care este slujită și primită. 1 Corinteni 11:27 ne avertizează că cei care se apropiind de aceste elemente într-un „mod nedemn” aduc asupra lor vina față de trupul și sângele lui Hristos.
1 Corinteni 11:27 ”De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul și sângele Domnului.”
Un „mod nevrednic” include luarea elementelor de către cei care nu-L cunosc pe Hristos sau abordarea ritualului într-o manieră frivolă sau lipsită de respect.
De asemenea, poate însemna folosirea acestei sfinte ceremonii ca un mijloc de a căuta admirația oamenilor în loc să ne îndreptăm privirea spre Dumnezeu.
1 Corinteni 11:28
„Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși și așa să mănânce din pâinea aceasta și să bea din paharul acesta.”
Acest verset oferă criteriile esențiale pentru slujire și participare la Cina Domnului.
Trebuie să ne examinăm inimile înainte de a ne împărtăși, asigurându-ne că suntem în deplină armonie cu voința Domnului.
Astfel, atât slujitorii, cât și cei care primesc pot avea certitudinea că aduc înaintea lui Dumnezeu o închinare plăcută, când iau parte la comuniunea Sa.
Cina Domnului a fost stabilită prin voința divină a lui Hristos și ar trebui să fie onorată ca o sacră rânduială în comunitatea credincioșilor.
Apostolul Pavel a oferit bisericii din Corint îndrumări cu privire la acest moment solemn (1 Corinteni 11:23-26) „Căci am primit de la Domnul ce v-am învățat, și anume că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. și, după ce a dat mulțumire lui Dumnezeu, a frânt-o și a spus: „Luați, mâncați; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceți acest lucru spre pomenirea Mea.” Tot astfel, după cină, a luat paharul și a spus: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceți acest lucru spre pomenirea Mea, ori de câte ori veți bea din el.” Fiindcă, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului până va veni El.”
În continuare, Pavel i-a scris lui Timotei despre standardele sacre pentru conducătorii bisericii, episcopi/bătrâni și diaconi, în 1 Timotei 3:1-13 „Adevărat este cuvântul acesta: „Dacă cineva simte chemarea să fie episcop, dorește un lucru bun.” 2 Dar episcopul trebuie să fie fără prihană, bărbatul unei singure neveste, cumpătat, înțelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeți, în stare să învețe pe alții. 3 Să nu fie nici bețiv, nici bătăuș, nici doritor de câștig fățarnic, ci să fie blând, fără gâlceavă, nu iubitor de bani; 4 să îngrijască bine de casa sa și să-și țină copiii în supunere cu toată cuviința. 5 Căci dacă cineva nu știe să-și conducă bine casa, cum va avea grijă de Biserica lui Dumnezeu? 6 Să nu fie întors la credință de curând, ca nu cumva să se îngâmfe și să cadă în osânda diavolului. 7 Trebuie să aibă și o bună mărturie din partea celor de afară, pentru a nu ajunge de ocară și a cădea în cursa diavolului. 8 Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cinstiți, nu cu două fețe, nu băutori de mult vin, nu doritori de câștig necinstit, 9 ci să păstreze cuvântul lui Dumnezeu într-un cuget curat. 10 Trebuie să fie cercetați mai întâi și, numai dacă sunt fără prihană, să fie diaconi. 11 Femeile, de asemenea, trebuie să fie onorabile, neclevetitoare, cumpătate, credincioase în toate lucrurile. 12 Diaconii să fie bărbați ai unei singure neveste și să știe să-și conducă bine copiii și casele lor. 13 Pentru că cei ce slujesc bine ca diaconi își câștigă un loc de cinste și o mare îndrăzneală în credința care este în Hristos Isus.
În limba frumoasă a Scripturii, cuvântul „diacon” izvorăște dintr-un verb ce înseamnă „a sluji”, având la bază ideea nobila de a aștepta la mese, dar a evoluat pentru a simboliza o varietate extinsă de slujiri în cadrul bisericii.
Datorită conotației de a sluji la masă a termenului „diacon” și a centralității Cinei Domnului în închinarea bisericii primare, există dovezi puternice că îngrijirea elementelor de comuniune era o însărcinare sacra a diaconilor.
Întrebările despre cine poate lua împărtășania se întorc la biserica foarte timpurie.
1 Corinteni 11:17–34
Despre cina Domnului
17 Vă dau aceste învăţături, dar nu vă laud, pentru că vă adunaţi laolaltă nu ca să vă faceţi mai buni, ci ca să vă faceţi mai răi. 18 Mai întâi de toate, aud că, atunci când veniţi la adunare, între voi sunt dezbinări. Şi în parte o cred, 19 căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni. 20 Când vă adunaţi dar în acelaşi loc, nu este cu putinţă să mâncaţi cina Domnului. 21 Fiindcă atunci când staţi la masă, fiecare se grăbeşte să-şi ia cina adusă de el înaintea altuia; aşa că unul este flămând, iar altul este beat. 22 Ce? N-aveţi case pentru ca să mâncaţi şi să beţi acolo? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu şi vreţi să faceţi de ruşine pe cei ce n-au nimic? Ce să vă zic? Să vă laud? În privinţa aceasta nu vă laud. 23 Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat, şi anume că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. 24 Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. 25 Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el”. 26 Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El. 27 De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. 28 Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. 29 Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. 30 Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini dorm. 31 Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. 32 Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea. 33 Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. 34 Dacă-i este foame cuiva, să mănânce acasă, pentru ca să nu vă adunaţi spre osândă.
Celelalte lucruri le voi rândui când voi veni.
Din perspectiva biblică, există două categorii de suflete care nu ar trebui să se împărtășească în cadrul liturghiei: aceia care nu au fost reîntorși la luminosul lor duh, deseori numiți nenăscuți din nou, și cei care nu au trăit o transformare autentică și profundă în viața lor, cunoscuți ca fiind nepocăiți.
Împărtășania este un dar sacru care nu trebuie să fie accesibil celor care nu îndeplinesc aceste criterii, adică celor care nu sunt născuți din nou și nu au încheiat un legământ personal cu Dumnezeu,
sau
celor care decid să trăiască în păcatul recunoscut și nemărturisit, fără a-și asuma responsabilitatea pentru faptele lor și fără dorința sinceră de a se transforma.
Legat de expresia biblică „născut din nou”
Renașterea noastră transcende prima noastră naștere, când am fost aduși pe lume, purtând natura noastră păcătoasă.
Nașterea din nou este o transformare spirituală, o binecuvântare divină și înălțătoare, care ne umple de viață spirituală.
În starea sa naturală, omul trăiește „mort în greșeli și păcate” până când Hristos îl „învie” (regenerare) prin credința sa.
Aceasta se întâmplă atunci când își deschide inima pentru Hristos Efeseni 2:1” Voi* eraţi** morţi în greşelile şi în păcatele voastre,”
* Ioan 5:24 Col 2:13 ** Efes 2:5 Efes 4:18
Nașterea noastră spirituală ne aduce în tărâmul divin, unde suntem chemați să experimentăm prezența lui Dumnezeu. Efeseni 2:6 ne reamintește: ”El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus.”
În urma nașterii din nou, simțim o transformare profundă: vedem, auzim și dorim să căutăm lucruri spirituale, trăind astfel o viață plină de credință și sfințenie.
Hristos prinde viață în inimile noastre; devenim părtași ai naturii divine, fiind creați noi, conform 2 Corinteni 5:17: ”Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”
Această transformare avetă la temelia ei voința divină, nu cea umană. Efeseni 2:1-9 descrie cum eram morți în păcatele noastre, dar prin dragostea lui Dumnezeu suntem aduși la viață împreună cu Hristos, prin harul Său. Întreg acest proces arată bogăția și bunătatea Sa față de noi.
Marea iubire a lui Dumnezeu, darul Său gratuit, harul plin de substanță și îndurarea nesfârșită sunt sursele renașterii noastre.
Puterea divină care L-a înviat pe Hristos din morți ne transformă și ne reînnoiește viețile. Efeseni 1:19–20 ne vorbește despre mărimea puterii Sale față de noi, prin lucrarea minunată pe care a împlinit-o în Hristos.
Acest proces de regenerare ne îndeamnă să ne lăsăm în urmă păcatele și să ne orientăm spre o existență plină de lumină și adevăr. Noua noastră identitate în Hristos ne oferă baza solidă pentru a trăi o viață cu scop și misiune.
Fiecare zi devine o oportunitate de a reflecta dragostea și caracterul lui Dumnezeu. Este important să recunoaștem că toți avem nevoie de intervenția divină pentru a fi restaurati.
Înainte de întâlnirea cu Hristos, neputința și întunericul ne definesau viața; acum, prin milă, avem puterea de a ne transforma.
Suntem chemați să fim martori ai acestei lucrări divine, în viețile noastre și în viețile celor din jur. Esența credinței noastre este că în Hristos, schimbarea începe din interior.
Mântuirea este un dar minunat din partea Tatălui, nu rezultatul propriilor eforturi. În această lumină, suntem invitați să ne bucurăm și să răspândim vestea bună a mântuirii în întreaga lume.
Această putere divină este cu adevărat uimitoare, oferindu-ne speranța că orice inimă poate îmbrățișa schimbarea.
Nașterea din nou reprezintă o profundă chemare a sufletului uman către divinitate. Fiindcă natura noastră păcătoasă nu poate susține lumina sfântă a prezenței lui Dumnezeu, Isus, în dialogul sfințit cu Nicodim, subliniază cu tărie că pentru a pătrunde Împărăția lui Dumnezeu, este esențial ca omul să se nască din nou (Ioan 3:3, 7). Regenerarea nu este doar un privilegiu, ci o sacrosanctă necesitate, căci „firea naște trupul, dar Duhul naște duhul” (Ioan 3:6). Nașterea fizică ne pregătește pentru călătoria pământească; însă renașterea spirituală ne deschide porțile vieții eterne alături de Cel PreaÎnalt. Încrede-te în Efeseni 2:1; 1 Petru 1:23; Ioan 1:13; 1 Ioan 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18. Regenerarea este o parte fundamentală a lucrării divine în timpul mântuirii, alături de pecetluire (Efeseni 1:14), adopție (Galateni 4:5) și reconciliere (2 Corinteni 5:18–20). Aceasta este manifestarea minunată prin care Dumnezeu insuflă viață spirituală sufletului nostru, însă doar prin credința în Isus Hristos. Înainte de mântuire, nu ne numeam copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12–13); ci, trăiam sub povara păcatului (Efeseni 2:3; Romani 5:18–20). Fără harul divin, eram pierduți; dar cu Hristos, suntem transformați și regenerați. Regenerarea ne dăruiește pacea adâncă cu Creatorul (Romani 5:1), o viață nouă în Hristos (Tit 3:5; 2 Corinteni 5:17) și statutul de copii ai săi veșnici (Ioan 1:12–13; Galateni 3:26). Această naștere spirituală deschide drumul către un proces sacru de sfințire, în care ne împlinim menirea divină (Romani 8:28–30).
Singurul izvor de regenerare este credința neclintită în jertfa măreață a lui Hristos pe cruce. Nici o sumă de fapte bune sau respectarea Legii nu pot aduce regenerarea inimii. „Prin faptele Legii nicio ființă umană nu va fi îndreptățită înaintea [lui Dumnezeu]” (Romani 3:20). Numai Hristos, Mântuitorul nostru, poate aduce vindecare adâncă de păcat. Nu avem nevoie doar de renovare; avem nevoie de o salvatoare renaștere spirituală.
Cuvântul pocăință din Biblie înseamnă literal „actul de a-și schimba mintea” și reprezintă un concept central în învățăturile creștine.
Adevărata pocăință biblică depășește cu mult remușcarea, regretul sau sentimentul de vinovăție față de păcatul cuiva.
Este important de menționat că pocăința nu este doar un moment efemer de tristețe, ci un angajament profund și conștient de a transforma viața.
Ea implică mai mult decât simpla întoarcere de la păcat. Este un proces continuu de introspecție și maturizare spirituală.
„În sensul său cel mai deplin, este un termen pentru o schimbare completă de orientare care implică o judecată serioasă asupra trecutului și o redirecționare deliberată și hotărâtă pentru viitor, orientată spre valori și principii divine.”
Aceasta sugerează că pocăința nu se limitează la a regreta faptele anterioare, ci implică de asemenea o dorință reală de a trăi conform voinței lui Dumnezeu.
Tema pocăinței străbate cu profunditate Noul Testament, avându-l ca deschizător pe Ioan Botezătorul (Matei 3:2) și continuând cu mesajul plin de iubire al lui Isus Hristos (Matei 4:17);
Amândoi au chemat cu ardoare sufletele să se întoarcă la Dumnezeu, căci apropierea Împărăției lui Dumnezeu era iminentă.
Multe inimi au ales să se angajeze într-o transformare profundă și autentică, manifestându-și pocăința prin binecuvântatul act al botezului (Marcu 1:4) și schimbări radicale în modul de viață și relațiile interumane (Luca 3:8–14).
Trei termeni grecești din Noul Testament ne îndrumă să pătrundem în esența pocăinței așa cum este privită în Sfintele Scripturi.
Verbul metamelomai, ce simbolizează o schimbare profundă a gândirii, cu emoții de regret și remușcare față de păcatele comise, deși poate nu induce întotdeauna o schimbare reală a inimii și a acțiunilor.
Evanghelia după Matei folosește verbul grecesc metamelomai pentru a afirma cu tărie că Iuda „s-a căit” profund după ce l-a văzut pe Isus dus legat, în drumul său către a fi judecat. Această alegere de cuvinte este semnificativă, deoarece metamelomai semnifică „întristare dureroasă” sau „regret plin de remușcări”, indicând nu doar o simplă regretare a acțiunilor sale, ci și o suferință profundă și o conștientizare a gravității erorii sale. Iuda se confruntă cu consecințele acțiunilor sale, iar acest sentiment de căință devine un moment pivotal în povestea sa tragică, evidențiind complexitatea emoțiilor umane și lupta interioară cu vina și regretul.
Cuvântul acesta apare în Matei 27:3, descriind neliniștea lui Iuda pentru trădarea lui Isus, o dovadă a conștientizării îndelung a greșelilor, fără a conduce la o transformare autentică.
Această chemare divină la pocăință nu era doar o sugestie, ci o urgență spirituală, întrucât timpul pentru întoarcere se scurgea, iar oportunitatea de a pătrunde în împărăția cerurilor se apropia cu pași repezi.
Acest popor a realizat că pocăința este mai mult decât un simplu ritual; este o metamorfoză profundă a inimii, evidentă prin faptele și intențiile lor transformate.
Aceste cuvinte ne deschid o poartă către explorarea complexității și adâncimii procesului de pocăință, care merită să fie studiat în mod atent.
Un element esențial al acestui concept este conștientizarea păcatelor și dorința sinceră de a le îndrepta, chiar și în absența puterii de a produce o schimbare durabilă.
În cazul lui Iuda, această experiență de metamelomai s-a ivit prea târziu, lăsându-l să se frământe în adâncurile conștiinței sale cu privire la alegerile greșite, fără a genera însă o schimbare reală în comportamentul său.
Verbul metanoeo înseamnă „a-îndrepta gândirea și inima, prin iluminarea divină”. Această transformare spirituală, denumită metanoia, reflectă o pocăință profundă și autentică, care se manifestă prin patru semne esențiale:
1) Pocăința autentică aduce o conștiință profundă a propriei slăbiciuni și a păcătoșeniei, aducându-ne înaintea lui Dumnezeu cu umilință (Psalmul 51:4–10; 109:21–22).
2) Pocăința autentică deschide inima la îndurarea lui Dumnezeu în Hristos Isus, căutând iertarea Să (Psalmul 51:1; 130:4).
3) Pocăința autentică impune o transformare a viziunii asupra păcatului, îndepărtându-ne de el și apropiindu-ne de Dumnezeu prin iubire și ascultare (Psalmul 119:128; Iov 42:5–6; 2 Corinteni 7:10).
4) Pocăința autentică ne conduce pe calea sfințeniei, căutând neîncetat să umblăm cu Dumnezeu, trăind în conformitate cu poruncile Sale (2 Timotei 2:19–22; 1 Petru 1:16).
Misiunea sacră a lui Isus Hristos a fost să invite păcătoșii să-și găsească căința și să se întoarcă la El: „Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăință” (Luca 5:32).
Vocea Lui străbate inimile tuturor oamenilor: „Dar dacă nu vă pocăiți, și voi veți pieri cu toții.” (Luca 13:5).
La rămas bun, Isus le-a încredințat ucenicilor misiunea divină de a răspândi mesajul Său de pocăință și credință în toate colțurile lumii (Luca 24:47).
Pocăința, așa cum este revelată în Biblie, este o transformare profundă a sufletului și a minții, care inspiră fapte dărnicie (Fapte 26:20).
Prin pocăință, ne dăm seama că păcatul nostru este o ofensație adusă lui Dumnezeu.
A te pocăi înseamnă a te întoarce cu toată inima, de la sine, către iubirea lui Dumnezeu.
Pocăința ne îndrumă pe un nou drum luminos, departe de greșelile trecutului, către un viitor umplut de lumina poruncilor divine. Pocăința recunoaște că Domnul este Stăpânul suprem al vieților noastre.
„1”: „Această invitație la căință nu este doar o simplă chemare, ci o oportunitate de a experimenta o transformare radicală a vieții.”,
„2”: „Această avertizare este un apel serios la introspecție și schimbare, subliniind importanța pocăinței în fața judecății divine.”,
„3”: „Astfel, misiunea lor a fost să aducă speranță și răscumpărare tuturor celor care ascultă glasul lui Dumnezeu.”,
„4”: „Această transformare presupune o sinceritate profundă și o dorință de a trăi conform voinței divine.”,
„5”: „Înțelegerea acestei ofense ne ajută să ne luminăm conștiința și să căutăm îndurarea divină.”,
„6”: „Acest act de întoarcere implică o sinceritate și o vulnerabilitate care aduc adevărata eliberare.”,
„7”: „În acest mod, pocăința devine o călăuză care ne îmbunătățește relația cu Creatorul nostru.”,
„8”: „Această recunoaștere aduce cu sine și responsabilitatea asumată de a trăi conform principiilor divine.”
Când ne reunim astăzi în jurul elementelor Sfintei Cine, recunoaștem că acestea devin mai mult decât simple simboluri ale unui eveniment din trecut îndepărtat.
De fiecare dată când ne adunăm pentru a celebra Cina Domnului, Hristos se află în mijlocul nostru, în mod spiritual.
Nu doar amintirea Sa străbate adunarea; El este cu adevărat prezent în mijlocul comunității noastre. Aducem osanale prezenței Lui în viața noastră, nu în elementele mesei. Credinciosul se conectează cu Domnul prin actul sacru al aducerii aminte și al închinării.
I Corinteni 11:23-26: „Căci am primit de la Domnul ceea ce v-am transmis și vouă: că Domnul Isus, în noaptea când a fost trădat, a luat pâine și, după ce a mulțumit, a frânt-o și a zis: „Acesta este trupul Meu, care este dat pentru voi; faceți aceasta în pomenirea Mea”. Tot astfel, după cină, a luat paharul, zicând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu; faceți aceasta, de câte ori îl beți, în pomenirea Mea”. Căci de câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul acesta, vestiți moartea Domnului până la venirea Lui.
-Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos!
2 Petru 1:2
Isus Te Iubește
23 Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat, şi anume că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. 24 Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. 25 Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el”. 26 Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului până va veni El. 27 De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. 28 Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. 29 Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. 30 Din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini dorm. 31 Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. 32 Dar când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.