Biblia ne  prezintă sarcini și obligații ale unui bătrân al bisericii:

Mai presus de toate, este esențial să trăim o viață în concordanță cu învățăturile lui Isus Hristos, dând un exemplu de iubire, compasiune și har pe care să-l urmeze alții. 

Bătrân” este un cuvânt care vine din epoca patriarhală în Israel (Exod 3:16 ). Familia era modelul guvernării şi în sânul familiei, tatăl, în numele vârstei sale, exercita autoritatea.

 Rolul bătrânilor in Vechiul Testament:

1.      Participau in conducere – Numeri 11:16-17.

„Domnul i-a zis lui Moise: „Adunã la Mine saptezeci de bãrbati, dintre bãtrânii lui Israel, din cei pe care-i cunosti ca bãtrâni ai poporului si cu putere asupra lor; adu-i la Cortul Întâlnirii, si sã se înfãtiseze acolo împreunã cu tine. Eu Mã voi pogori, si îti voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine, si-l voi pune peste ei ca sã poarte împreunã cu tine sarcina poporului, si sã n-o porti tu singur.”

2.      Ii sfătuiau pe regi – 1Imparati 12:6-8.

„Împãratul Roboam s-a sfãtuit cu bãtrânii care fuseserã pe lângã tatãl sãu Solomon, în timpul vietii lui si a zis: „Ce mã sfãtuiti sã rãspund poporului acestuia?” Si iatã ce i-au zis ei: „Dacã vei îndatora astãzi pe poporul acesta, dacã le faci ce cer, si dacã le vei rãspunde cu vorbe binevoitoare, îti vor sluji pe vecie.” Dar Roboam a lãsat sfatul pe care i-l dãdeau bãtrânii, si s-a sfãtuit cu tinerii care crescuserã cu el si care erau împrejurul lui.”

3.      Judecau poporul – Deutoronom 22:13-19.

Bătrânii judecau pricinile de neînţelegere din popor.

4.      Erau martori in probleme legale – Rut 4:2-11.

Vs.1-2 „Boaz s-a suit la poarta cetãtii, si s-a oprit acolo. Si iatã cã cel ce avea drept de rãscumpãrare, si despre care vorbise Boaz, trecea. Boaz i-a zis: „Hei, cutare, apropie-te, stai aici.” Si el s-a apropiat, si s-a oprit. Boaz a luat atunci zece oameni dintre bãtrânii cetãtii si a zis: „Sedeti aici.” Si ei au sezut jos.”

5.      Îndeplineau ritualuri religioase – Exod 12:21.

„Moise a chemat pe toti bãtrânii lui Israel si le-a zis: „Duceti-vã de luati un miel pentru familiile voastre si junghiati Pastele.”

6.      Reprezentau seminţiile – 1Imparati 8:1-3.

„Atunci împãratul Solomon a adunat la el la Ierusalim pe bãtrânii lui Israel si pe toate cãpeteniile semintiilor, pe cãpeteniile familiilor copiilor lui Israel, ca sã mute din cetatea lui David, adicã Sionul, chivotul legãmântului Domnului. Toti bãrbatii lui Israel s-au strâns la împãratul Solomon, în luna lui Etanim, care este a saptea lunã, în timpul praznicului. Când au venit toti bãtrânii lui Israel, preotii au ridicat chivotul.”

7.      Ajutau la educarea poporului – Exod 19:7-8.

„Moise a venit si a chemat pe bãtrânii poporului si le-a pus înainte toate cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a rãspuns: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Moise a spus Domnului cuvintele poporului.”

II.                Rolul bătrânilor in Noul Testament, in Biserica:

1.      Termenul „bătrân” este sinonim cu „supraveghetor”- prezbiter  – Tit 1:6-7.

2.      Conduceau treburile bisericii – 1Tim.5:17.

„Presbiterii (sau: bãtrânii) care cârmuiesc bine, sã fie învredniciti de îndoitã cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovãduirea si cu învãtãtura pe care o dau altora.”

3.      Predicau si invatau adevărul – 1Tim.3:2, 5:17 Asigurau protecţie împotriva invataturilor false – FA.20:29-31, Tit 1:9.

„sã se tinã de Cuvântul adevãrat, care este potrivit cu învãtãtura, ca sã fie în stare sã sfãtuiascã în învãtãtura sãnãtoasã, si sã înfrunte pe potrivnici.”

III.             Atitudinea bisericii fata de bătrâni:

1.      Cinsteşte-i pe bătrâni – Levetic 19:32

„Sã te scoli înaintea perilor albi, si sã cinsteşti pe bãtrân. Sã te temi de Dumnezeul tãu. Eu Sunt Domnul.” 

2.      Asculta-i pe bătrâni – Iov 12:12

„La bãtrâni se gãseste întelepciunea, si într-o viatã lungã e priceperea.”

3.      Încununează-i pe bătrâni – Prov.17:6

„Copiii copiilor Sunt cununa bãtrânilor, si pãrintii sunt slava copiilor lor.”

4.      Iubeşte-i pe bătrâni – 1Tim.5:1-3

„Nu mustra cu asprime pe un bãtrân, ci sfãtuieste-l ca pe un tatã;…; pe femeile bãtrâne, ca pe niste mame;… Cinsteste pe vãduvele care Sunt cu adevãrat vãduve.”

IV.             Atitudinea lui Dumnezeu fata de bătrâni:

1.      Ii binecuvântează cu roade – Ps.92:14-15

„Cei sãditi în Casa Domnului, înverzesc în curtile Dumnezeului nostru. Ei aduc roade si la bãtrânete, Sunt plini de suc si verzi, ca sã arate cã Domnul este drept, El Stânca mea, în care nu este nelegiuire.”

2.      Ii binecuvântează cu ocrotirea Sa – Isaia 46:3-4

„Ascultati-Mã, casa lui Iacov, si toatã rãmãsita casei lui Israel, voi pe care v-am luat în spinare de la obîrsia voastrã pe care v-am purtat pe umãr de la nasterea voastrã: pânã la bãtrânetea voastrã Eu voi fi Acelaşi, pânã la cãruntetele voastre vã voi sprijini.  V-am purtat, si tot vreau sã vã mai port, sã vã sprijinesc si sã vã mântuiesc.”

Aceasta se regăsea în naţiune unde conducătorii casei deveneau conducătorii naţiunii; în acest sens, avem frecvente menţionări ale cuvântului în evanghelii şi în Fapte (Matei 26:3,47 ; Fapte 4:5,8 ). În Fapte 11:30 , avem prima aplicaţie a cuvântului la conducătorii din adunarea lui Dumnezeu, şi folosiri frecvente drept urmare.

În Faptele apostolilor 14.23 citim că Pavel şi Barnaba (amândoi apostoli, compară cu Faptele apostolilor 14.4,14) au ales bătrâni în adunările din Listra, Iconia şi Antiohia.

Şi în Faptele apostolilor 20.28 Pavel spune bătrânilor din Efes, că Duhul Sfânt i-a pus ca supraveghetori peste turmă, ca să păstorească Adunarea lui Dumnezeu.

Al treilea loc este aici în Tit . Cuvântul „a rândui” din versetul nostru este o expresie foarte accentuată, dacă o comparăm cu cuvintele celorlalte două versete: a alege şi a pune. Cuvântul folosit pentru „a alege” nicidecum nu are acelaşi înţeles cu „a rândui”, aşa cum vor unii să traducă, ci înseamnă efectiv „a predestina” (compară cu folosirea aceluiaşi cuvânt în Faptele apostolilor 10.41 şi 2 Corinteni 8.19).

Cuvântul pentru „a pune” (tithèmi) în Faptele apostolilor 20.28 are deseori înţelesul de „a pune într-o anumită lucrare” (nu în sensul de a pune pe funcţie; compară de exemplu Ioan 15.16 [ucenicii]; 1 Timotei 1.12; 2 Timotei 1.11 [Pavel]; Evrei 1.2 [Hristos]). În acest context 1 Corinteni 12.28 este foarte important, unde de asemenea întâlnim acest cuvânt: „Dumnezeu a pus pe unii în Adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători.” Noi trebuie să înţelegem bine, că aici nu este vorba de funcţii, ci de daruri, pe care le-a dat Dumnezeu, ca să se slujească Adunării. Aceste persoane nu slujesc Adunării deoarece ele au fost puse într-o anumită funcţie pentru a sluji, ci pentru că ele au primit direct de la Domnul un dar. Nu Adunarea însăşi i-a pus în adunare, ci Dumnezeu i-a pus în Adunare, de aceea Efeseni 4.11 exprimă aceasta astfel: „El [Hristos] a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători.” Este total împotriva Scripturii, atunci când de exemplu se vorbeşte despre funcţia de învăţător. Învăţătorul este un dar, care a fost dat de Hristos Adunării. Dimpotrivă, punerea pe o funcţie se face de către un apostol sau de locţiitorul lui autorizat. Vom reveni la aceasta – acum trebuie mai întâi să studiem cuvintele care se referă la rânduire.

Cuvântul „a rândui” din versetul nostru (kathistèmi) se referă (altfel decât cuvântul tithèmi) la rânduirea pentru o anumită funcţie. Aşa este de exemplu robul, care a fost „pus” peste ceilalţi robi împreună cu el sau peste bunuri (de exemplu Matei 24.25,47; 25.21,23), sau funcţia de judecător (Luca 12.14; Faptele apostolilor 7.27,35), Iosif ca şi cap peste Egipt şi peste casa lui faraon (Faptele apostolilor 7.10). La fel funcţia de preot în Vechiul Testament (Evrei 5.1; 7.28; 8.3) şi „diaconii” în Faptele apostolilor 6.3. „A rândui” (kathistèmi) este derivat de la „a pune” (histèmi; nu tithèmi), care niciodată nu înseamnă „a rândui”ca kathistèmi şi tithèmi. De aceea noi nu avem voie în Faptele apostolilor 1.23 (unde se foloseşte histèmi) în nici un caz să citim: „a rândui” sau chiar „a pune înainte” (traducerea NBG), deoarece limba greacă nu permite aceasta şi deoarece în afară de aceasta se referă la o anumită alegere de credincioşi. Ucenicii nu au pus nimic înainte – ei au „prezentat” numai pe bărbaţii care erau singurii care îndeplineau premisele stabilite pentru funcţia de apostol. Niciunde nu citim despre o rânduire pe funcţie făcută de o adunare. Într-adevăr mulţimea din Faptele apostolilor 6 alege şapte bărbaţi, însă sunt apostolii cei care „îi vor pune la această lucrare” şi care îşi vor pune mâinile peste ei.

Şi în 2 Corinteni 8.19 adunarea „alege”, însă acolo nu are nimic a face cu o funcţie. Exact aşa ca şi în Faptele apostolilor 6 este vorba de interesele săracilor, şi în privinţa aceasta adunarea are desigur influenţă, căci ea este aceea care pune la dispoziţie mijloacele pentru ajutorarea săracilor. Însă de îndată ce este vorba de o rânduire oficială, aceasta poate avea loc numai prin apostoli. Dar şi atunci când este vorba şi de o funcţie de administrare, aşa cum este în cazul funcţiei de supraveghetor, nu citim absolut nimic despre o contribuţie din partea adunării, ci alegerea şi punerea pe funcţie este complet în mâinile apostolilor sau a celor împuterniciţi de ei. Desigur aceasta trebuie întotdeauna să aibă loc sub călăuzirea Duhului Sfânt – Pavel şi Tit nu rânduiesc pe baza bunului lor plac, ci denumesc pe aceia care deja înainte au fost pregătiţi prin Duhul Sfânt şi care au fost arătaţi. În fond Duhul Sfânt este cel care pune supraveghetori în turmă (Faptele apostolilor 20.28). De aceea Pavel nu numai atribuie lui Tit autoritatea pentru rânduire, ci el numeşte şi premisele, pe care supraveghetorii potenţiali au trebuit să le îndeplinească.

Acum trebuie să ne ocupăm cu funcţia însăşi. Cuvântul pentru „bătrâni” este presbuteros, care textual înseamnă „în vârstă”. După cuvântul acesta este denumită Biserica prezbiteriană. În afară de aceasta în multe limbi s-a derivat din acesta cuvântul „preot”, o dovadă vie a decăderii, care a pătruns de timpuriu în creştinătate: numărul bătrânilor s-a redus la un singur bătrân, care a devenit conducătorul bisericii şi care conducea slujbele (ceea ce iniţial absolut nimic nu avea a face cu slujba de bătrân). Când în afară de aceasta a fost introdus şi serviciul iudaic al jertfelor (liturghia), cuvântul latin presbyter (derivat de la cuvântul grecesc presbuteros) a căpătat tot mai mult conţinut, pe care noi îl legăm astăzi cu cuvântul „preot”: şi anume, cineva care face activităţi religioase de jertfire ca preoţii din Israel şi din naţiuni, dar şi ca preoţii nou-testamentali în sens corespunzător Scripturii: aducerea de jertfe spirituale (1 Petru 2.5; Evrei 13.9-15; Apocalipsa 1.6; 5.10). În ceea ce priveşte cuvântul nostru „bătrâni” să remarcăm în treacăt că diferenţa care se face în unele traduceri între „bătrâni” şi „în vârstă”, nu se bazează pe o varietate existentă în textul original.

Oamenii de frunte printre evrei, conducătorii, aveau după cum am văzut, titlul de bătrân. Cuvântul desemnează pur şi simplu o persoană de o anumită vârstă şi se foloseşte independent de ideea unei funcţii, în pasaje ca 1. Timotei 5:1,19 ; 1. Petru 5:1 ; 2. Ioan 1 ; 3. Ioan 1 . Vârsta califica foarte firesc pentru sarcina de supraveghere, şi apostolii alegeau dintre aceşti bătrâni episcopi, sau supraveghetori (cele două cuvinte au acelaşi sens). Cuvântul „bătrân” desemnează deci persoana, şi cel pentru „episcop” sau „supraveghetor”, funcţia la care este chemată ea. 1. Timotei 3:1 vorbeşte despre supraveghere şi Tit 1:5-7 arată că bătrânii şi supraveghetorii erau aceleaşi persoane.

Supraveghetorii şi slujitorii aveau sarcini locale în adunare, care trebuie să fie deosebite de daruri. Aceştia puteau să aibă sau să nu aibă darul de predicator sau de învăţător. Un asemenea dar era cu totul independent de sarcina lor particulară. Puteau fi şi erau numeroşi bătrâni şi slujitori într-o adunare dată, şi totuşi era libertatea cea mai deplină pentru oricine să-şi exercite darul când adunarea era strânsă. Nu era rolul bătrânilor să prezideze o strângere, ci se cuvenea ca ei să supravegheze, să hrănească turma lui Dumnezeu şi să îngrijească de ea (Fapte 20:28 ).

Numire de către apostoli

În Fapte 14:21-23 găsim primul dintre cele două cazuri relatate în Scriptură în care au fost aleşi bătrâni *. Adunările alcătuite din ne-iudei fuseseră formate prin lucrările misionare ale lui Pavel şi Barnaba. După ce vestiseră Evanghelia în diverse locuri, au vizitat din nou aceste cetăţi în care lucraseră, Listra, Iconia şi Antiohia, întărind pe ucenici, îndemnându-i să stăruie în credinţă şi au ales „bătrâni în fiecare adunare” (v. 23), nu într-o adunare recent formată. Era nevoie de timp ca să se dezvolte calificările morale şi spirituale şi să se arate cei care primiseră înţelepciunea şi aptitudinea pentru o slujbă de păstor sau de conducător în Adunarea lui Dumnezeu. Aceste calificări cerute bătrânilor sunt date în 1. Timotei 3 şi Tit 1:6-9 .

Dar remarcaţi de cine erau numiţi bătrânii în adunări. Nu adunările erau cele care îşi alegeau şi îşi numeau bătrânii, cum se face astăzi. Apostolul Pavel şi Barnaba o făceau. Erau aleşi de către autoritatea apostolică.

Remarcaţi de asemenea că în Tit 1:5 , ”
”Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit și să așezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ți-am poruncit”
-singurul pasaj din Scriptură unde ni se mai vorbeşte despre numirea bătrânilor, Tit este însărcinat cu această alegere în adunările din Creta, cum îi poruncise Pavel. Putem probabil deduce că şi Timotei rânduia bătrâni, ca delegat al apostolului, pentru că a primit de la el indicaţii cu privire la calificările necesare; dar nu se arată că a făcut-o.

Această autoritate nu există astăzi

Găsim deci, de-a lungul Scripturii, că numai un apostol sau delegatul său aveau autoritatea de a numi bătrâni. Mai mult, niciun pasaj nu spune că această capacitatea pe care o aveau apostolii pentru a alege bătrâni ar fi continuat după ei. Nicio instrucţiune nu îi este dată lui Tit sau lui Timotei pentru aceasta; nu îi este cerut lui Tit să continue să rânduiască bătrâni după plecare apostolului.

Nici nu trebuia să numească pe cine vroia, ci apostolul îi hotărâse sfera mandatului – numai Creta. El era delegat de apostol pentru a rândui bătrâni în Creta şi putea să arate o scrisoare inspirată care îl însărcina în mod personal. Cine poate fi mandatat la fel astăzi?

Pe lângă aceasta, nicăieri nu se menţionează în Scriptură o adunare alegându-şi şi numindu-şi bătrânii. În concluzia faptelor incontestabile indicate mai sus, afirmăm deci că nu există nici om, nici grupare de oameni pe pământ, abilitaţi să rânduiască bătrâni, şi că niciodată această capacitate sau această autoritate nu a fost încredinţată adunării.

Ce trebuie făcut atunci? Nu trebuie să existe bătrâni sau supraveghetori în Adunarea lui Dumnezeu astăzi? Dumnezeu fie binecuvântat, există; dar nu sunt (şi nu pot fi) rânduiţi oficial ca atare pentru că nu există autoritate apostolică pentru a o face.

Duhul Sfânt este Cel care rânduieşte

Fapte 20:28 ne luminează cu privire la gândul lui Dumnezeu pentru noi astăzi. Pavel, adresându-se bătrânilor din Efes, le spune: „Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu”. Numai Dumnezeu Duhul Sfânt poate califica şi rândui supraveghetori peste turmă şi o face şi astăzi. Credem că atunci când Pavel sau Tit rânduiau bătrâni, o făceau cu puterea şi autoritatea imediată a Duhului Sfânt, şi alegerea lor trebuia să fie considerată de adunare, ca făcută de Dumnezeu.

Nu mai avem apostoli, nici delegaţi apostolici având această autoritate, dar ne putem întotdeauna baza pe Duhul Sfânt: El va ridica oameni calificaţi şi capabili; le va da energia pentru a veghea asupra turmei şi pentru a păstori mieii şi oile. Duhul Sfânt era Cel care lucra atunci şi Duhul Sfânt este Cel care trebuie să lucreze astăzi. Dacă Dumnezeu ridică într-o adunare unul sau mai mulţi bătrâni care se ocupă de cei rătăciţi, îi avertizează pe cei stricaţi, îi mângâie pe cei descurajaţi, sfătuiesc, pun în gardă, călăuzesc sufletele, se cuvine negreşit să recunoaştem asemenea oameni cu gratitudine şi să îi preţuim foarte mult din cauza lucrării lor. Trebuie să-i iubim şi să-i recunoaştem ca puşi peste noi în Domnul (1. Timotei 5:17 ). Ei îndeplinesc sarcina indispensabilă de supraveghetori şi trebuie să fie respectaţi ca atare, deşi nu sunt numiţi oficial pentru această sarcină, pentru că nu există autoritate abilitată pentru a o face.

Nu se cuvine acum să spunem că nefiind apostoli, nu putem pretinde să facem ceea ce era de competenţa lor: rânduirea bătrânilor? Dar îi recunoaştem din toată inima pe oamenii în care se găsesc calităţile cerute pentru această slujbă locală, şi care o îndeplinesc. Aceasta poate să pară foarte ciudat unora dintre citirorii noştri obişnuiţi să vadă adunările numind bătrâni, dar le cerem să cerceteze Scripturile pentru a vedea dacă lucrurile sunt aşa sau nu.

Indicaţii pentru astăzi

Dacă vom citi cu atenţie Biblia, vom descoperi în epistole că o stare de lucruri asemănătoare situaţiei actuale de multe imperfecţiuni, ne este descrisă pentru a ne ajuta şi spre folosul nostru. Domnul, în înţelepciunea Sa, a îngăduit ca nişte carenţe similare să marcheze Biserica de la începutul ei. Astfel apostolul a fost determinat să scrie scrisori unor adunări unde niciun bătrân nu fusese rânduit, precum, de exemplu, Epistolele către Tesaloniceni şi către Corinteni. Adunarea din Corint era într-o stare vădită de dezordine, şi am fi putut gândi că bătrânii ar fi fost de folos acolo. Dar nu se găseşte nici cea mai mică aluzie la bătrâni de-a lungul scrisorilor care îi sunt adresate.

Era belşug de daruri în această adunare, dar nu vedem niciun bătrân printre ei. Totuşi casa lui Ştefana se dedicase slujirii sfinţilor, şi apostolul îi îndeamnă pe fraţi să se supună unor asemenea iameni şi „fiecăruia care lucrează împreună şi se osteneşte” (1. Corinteni 16:15-16 ). La fel, în 1. Tesaloniceni 5:12-13 , un îndemn mare importanţă le este dat credincioşilor; deşi această adunare fusese recent formată, ei erau îndemnaţi să recunoască pe cei care lucrau între ei. „Vă rugăm dar, fraţilor, să recunoaşteţi pe cei care se ostenesc între voi şi vă conduc în Domnul şi vă sfătuiesc; şi să-i preţuiţi nespus de mult, în dragoste, datorită lucrării lor”. Se pot avea şi se pot cunoaşte cei care sunt în frunte între sfinţi, fără să fie necesar să fie bătrâni numiţi. Indicaţia conţinută în aceste versete este foarte importantă astăzi pentru noi, care nu avem bătrâni investiţi cu o sarcină oficială.

Astfel Dumnezeu a dat indicaţii pentru adunări unde nicio sarcină de supraveghere nu era rânduită oficial, şi vedem în aceasta înţelepciunea Sa prevăzătoare pentru a face faţă dificultăţilor unei epoci ca a noastre, unde nu mai rămâne pe pământ autoritate competentă pentru a rândui bătrâni cum făceau apostolii. Vedem de asemenea – şi suntem încurajaţi de aceasta – că în Corint şi Tesalonic, unde nu erau bătrâni rânduiţi oficial, Dumnezeu ridicase între credincioşi oameni care arătau o capacitate spirituală pentru a călăuzi şi conduce, şi la care se afla o autoritate pentru a face faţă dificultăţilor într-o adunare şi pentru a face să eşueze eforturile duşmanului. În scrisoarea adresată uneia dintre aceste adunări, apostolul îi îndeamnă să se supună unor asemenea oameni, şi în cealaltă, vorbeşte despre ei ca şi „conducându-i în Domnul” (1. Tesaloniceni 5:12 ). Ne putem baza pe Domnul care îngrijeşte de aceste sarcini şi astăzi, şi se cuvine ca toţi în fiecare adunare să fie supuşi unor asemenea oameni şi să-i preţuiască.

Cum s-a arătat deja, calităţile cerute de la un supraveghetor sunt date în 1. Timotei 3 şi Tit 1:6-9 . Ele sunt perfect clare şi nu cer să fie explicate aici. Sunt necesare solide virtuţi morale ca şi capacităţi spirituale pentru această slujbă.

Dar să remarcăm, terminând acest subiect, că apostolul spune: „Dacă doreşte cineva slujba de supraveghere, bună lucrare doreşte” (1. Timotei 3:1 ). 1 Timotei 3:1
Adevărat este cuvântul acesta: „Dacă râvnește cineva să fie episcop, dorește un lucru bun.”
Slujba unui supraveghetor în adunarea lui Dumnezeu este o lucrare bună şi foarte necesară, la care ar trebui să aspire cei care sunt calificaţi cum se cuvine pentru aceasta. Uneori această lucrare bună nu este asigurată în adunări, ceea ce ar părea să descopere o lipsă de interes spiritual şi de dorinţă spirituală la cei pe care Duhul Sfânt ar vrea în mod vădit să-i folosească. De aceea poate că unii au nevoie să fie îndemnaţi să dorească să împlinească această lucrare bună şi necesară. Este ceea ce face Petru în întâia lui epistolă, în capitolul 5: îi zoreşte pe bătrâni să se ocupe de turmă de bună voie, fiind modele pentru ceilalţi. O cunună de glorie va fi răsplata lor din partea Păstorului suveran.

Slujitori

Ne rămâne acum să cercetăm pe scurt locul „slujitorilor” în adunare. Un slujitor se ocupă de probleme temporale, materiale ale adunării, în timp ce un bătrân are o sarcină spirituală. Nu se vorbeşte despre slujitori * decât în Filipeni 1:1 ”Pavel și Timotei, robi ai lui Isus Hristos, către toți sfinții în Hristos Isus care sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii” şi 1. Timotei 3 acest capitol da calităţile care sunt cerute de la ei.
1 Timotei
Capitolul 3
1Adevărat* este cuvântul acesta: „Dacă râvneşte cineva să fie episcop**1, doreşte un lucru† bun.”
* 1 Tim 1:15 ** Fapte 20:28 Fil 1:1 † Efes 4:12
2Dar trebuie ca episcopul* să fie fără prihană, bărbatul** unei singure neveste, cumpătat, înţelept, vrednic de cinste, primitor de oaspeţi, în stare† să înveţe pe alţii.
* Tit 1:6 ** 1 Tim 5:9 † 2 Tim 2:24
3Să nu fie nici beţiv*, nici bătăuş**, nici† doritor de câştig mârşav, ci să fie blând††, nu gâlcevitor, nu iubitor de bani;
* 1 Tim 3:8 Tit 1:7 ** 2 Tim 2:24 † 1 Pet 5:2 †† 2 Tim 2:24
4să-şi chivernisească bine casa şi să-şi ţină* copiii în supunere cu toată cuviinţa.
* Tit 1:6
5Căci dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu?
6Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să* cadă în osânda diavolului.
* Isa 14:12
7Trebuie să aibă şi o bună mărturie din* partea celor de afară, pentru ca să nu ajungă de ocară şi** să cadă în cursa diavolului.
* Fapte 22:12 1 Cor 5:12 1 Tes 4:12 ** 1 Tim 6:9 2 Tim 2:26
8Diaconii*, de asemenea, trebuie să fie cinstiţi, nu cu două feţe, nu** băutori de mult vin, nu doritori de câştig mârşav,
* Fapte 6:3 ** Lev 10:9 Ezec 44:21 1 Tim 3:3
9ci să păstreze* taina credinţei într-un cuget curat.
* 1 Tim 1:19
10Trebuie cercetaţi întâi şi, numai dacă sunt fără prihană, să fie diaconi.
11Femeile, de asemenea*, trebuie să fie cinstite, neclevetitoare, cumpătate, credincioase în toate lucrurile.
* Tit 2:3
12Diaconii să fie bărbaţi ai unei singure neveste şi să ştie să-şi cârmuiască bine copiii şi casele lor.
13Pentru că cei ce* slujesc bine ca diaconi dobândesc un loc de cinste şi o mare îndrăzneală în credinţa care este în Hristos Isus.
* Mat 25:21
14Îţi scriu aceste lucruri cu nădejdea că voi veni în curând la tine.
15Dar, dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în* casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.
* Efes 2:21 Efes 2:22 2 Tim 2:20
16Şi, fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce* a fost arătat în trup a fost dovedit** neprihănit în Duhul, a fost văzut† de îngeri, a fost propovăduit†† printre neamuri, a fost crezut*† în lume, a fost înălţat†* în slavă.”
* Ioan 1:14 1 Ioan 1:2 ** Mat 3:16 Ioan 1:32 Ioan 1:33 Ioan 15:26 Ioan 16:8 Ioan 16:9 Rom 1:4 1 Pet 3:18 1 Ioan 5:6 † Mat 28:2 Marc 16:5 Luca 2:13 Luca 24:4 Ioan 20:12 Efes 3:10 1 Pet 1:12 †† Fapte 10:34 Fapte 13:46 Fapte 13:48 Rom 10:18 Gal 2:8 Efes 3:5 Efes 3:6 Efes 3:8 Col 1:27 Col 1:28 1 Tim 2:7 *† Col 1:6 Col 1:23 †* Luca 24:51 Fapte 1:9 1 Pet 3:22

* Autorul vorbeşte aici despre sarcinile slujitorilor sau diaconilor (în greacă: diaconos) şi nu despre folosirea mai generală a acestui cuvânt pentru a desemna orice persoană care slujeşte, care face o slujbă. Nota traducătorului în limba franceză.

Avem un exemplu al slujirii lor în Fapte 6:1-6 . Şapte bărbaţi, având o „mărturie bună, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune” (v. 3), au fost aleşi de adunarea din Ierusalim şi puşi de apostoli pentru a aduce un ajutor material văduvelor în slujirea zilnică. Deşi acolo nu sunt numiţi slujitori, aceasta erau: slujitori ai adunării pentru a se ocupa de chestiuni materiale.

Bătrânii bisericii sunt responsabili de mentinerea păcii în biserică, fiind astfel factori de decizie atunci când apar neînțelegeri și conflicte.
„Câțiva oameni veniți din Iudeea îi învățau pe frați și ziceau: «Dacă nu sunteți tăiați împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteți fi mântuiți.» Pavel și Barnaba au avut cu ei un viu schimb de vorbe și păreri deosebite, și frații au hotărât ca Pavel și Barnaba și câțiva dintre ei să se suie la Ierusalim, la apostoli și prezbiteri, ca să-i întrebe asupra acestei neînțelegeri.” (Fapte 15.1-2) S-a ridicat problema și a fost dezbătută puternic, apoi a fost dusă în fața apostolilor și a bătrânilor bisericii, pentru a se lua o decizie.
Această obligație este în conformitate cu obiceiul creștin de a pune la dispoziție toate sursele disponibile pentru a ajunge la o înțelegere și pentru a evita diviziunile în biserică.
Pasajul acesta ne învață că bătrânii bisericii sunt factori de decizie.

2) Se roagă pentru cei bolnavi.
Bătrânii bisericii sunt chemați să se roage pentru cei bolnavi, dar și să urmeze exemplul Hristosului de a sluji celor nevoiași.
„Este vreunul printre voi bolnav? Să-i cheme pe prezbiterii Bisericii și să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.” (Iacov 5.14) Un bătrân al bisericii care împlinește calificativele biblice are o viață evlavioasă și „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5.16).
Alături de rugăciune, protejarea vieții spirituale a turmei este o responsabilitate importantă a bătrânilor bisericii. Aceștia trebuie să fie permanenți în gândurile și acțiunile lor față de acest aspect.
Una dintre lucrurile necesare în rugăciune este să te rogi să se facă voia Domnului, și de la bătrânii bisericii se așteaptă să facă acest lucru.

3) Trebuie să supravegheze biserica cu umilință.
Una dintre cele mai importante sarcini ale bătrânilor bisericii este să fie învățători pentru cei din turmă, să petreacă timp studiind și interpretând Cuvântul lui Dumnezeu.
„Îi sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Cristos și părtaș al slavei care va fi descoperită: Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine; nu ca și cum ați stăpâni peste cei care v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei.
Aceștia trebuie să fie un exemplu pentru ceilalți în biserica și să păstereze turma sub îndrumarea lor cu smerenie și disponibilitate.
Şi, când Se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa care nu se poate veșteji, a slavei.” (1 Petru 5.1-4) Bătrânii bisericii sunt conducătorii desemnați ai bisericii; turma le este încredințată lor.
Conducerea prin bătrânii bisericii nu trebuie să fie bazată pe interesul lor financiar, ci pe dorința lor de a sluji și de a păstori turma lui Hristos.
Ei nu trebuie să conducă pentru câștig financiar, ci datorită dorinței lor de a o sluji și a o păstori.

4) Trebuie să protejeze viața spirituală a turmei.
Protejarea sufletelor celor din turmă este atât o responsabilitate, cât și o onoare pentru bătrânii bisericii, care trebuie să răspundă la sfârșitul vieții pentru felul în care au îndeplinit această sarcină.
„Ascultați de mai-marii voștri și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre ca unii care au să dea socoteală de ele, pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci așa ceva nu v-ar fi de niciun folos.” (Evrei 13.17) Acest verset nu numește în mod specific „bătrânii bisericii”, dar contextul se referă la ei.
Prin studiul constant al Cuvântului lui Dumnezeu și prin învățarea celorlalți, bătrânii bisericii ajută la creșterea spirituală a turmei.
Aceștia sunt responsabili de viața spirituală a bisericii.

5) Trebuie să își petreacă timpul în rugăciune și învățându-i pe oameni cuvântul lui Dumnezeu.
Aceștia trebuie să fie gata să-și petreacă timpul în învățare și meditare, asemenea apostolilor, și să se concentreze pe misiunea pe care au primit-o de la Dumnezeu.
„Cei doisprezece au adunat mulțimea ucenicilor și au zis: «Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese.
Astfel, bătrânii bisericii servesc drept model pentru restul turmei, pășind înainte cu credință și încredere în Dumnezeu.
De aceea, fraților, alegeți dintre voi șapte bărbați vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și înțelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta.
Cu toate acestea, este important să nu se confunde sarcinile bătrânilor bisericii cu cele ale diaconilor, care au și alte atribuții în slujirea bisericii.
Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului.»” (Fapte 6.2-4) Acest lucru este în cazul apostolilor, dar din 1 Petru 5.1 putem vedea că Petru a fost atât apostol, cât și bătrân al bisericii.
Diferența dintre aceste două poziții poate fi observată în mod clar din textul biblic.
Acest verset ne arată, de asemenea, deosebirea dintre sarcinile unui bătrân al bisericii și cele ale unui diacon.

Ca să zicem așa, bătrânii bisericii trebuie să fie făcători de pace, luptători în rugăciune, învățători, conducători prin exemplu și factori de decizie.
Rolul bătrânilor bisericii este vital pentru comunitatea creștină, oferind cea mai înțeleaptă și mai îndrumătoare conducere pentru toți membrii.
Ei sunt conducătorii bisericii care se ocupă cu predicarea și învățarea.
Cu toate acestea, faptul că aceștia sunt lideri nu trebuie să-i facă să uite că ei tot sunt niște slujitori ai lui Hristos și ai bisericii sale.
Este o poziție care trebuie căutată, dar nu e de luat ușor în considerare – citește această avertizare: „Frații mei, să nu fiți mulți învățători, căci știți că vom primi o judecată mai aspră.” (Iacov 3.1).
Prin urmare, este important ca bătrânii bisericii să fie aleși nu pentru rangul sau poziția socială pe care o dețin, ci datorită vieții lor de credință și adevăr.

Locurile din Scriptură citate ne dau o imagine despre misiunea bătrânilor: ei trebuiau să păşuneze turma lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.28; 1 Petru 5.2), să vegheze asupra sufletelor (Evrei 13.17) şi să stea înaintea comunităţii, s-o conducă şi s-o îndemne (Romani 12.8; 1 Tesaloniceni 5.12; 1 Timotei 5.17). Este de la sine înţeles că aceste însărcinări au puţin a face cu strângerea laolaltă ca Adunare, şi au mai mult a face cu slujba spirituală de păstorie personală, cu vizitarea familiilor şi cu conducerea în hotărâri de natură administrativă, care se referă la comunitate.

Această privire de ansamblu a pasajelor biblice referitoare la bătrâni ar trebui să fie suficientă în împrejurări normale, ca să se obţină o imagine a acestei teme. Având în vedere marea încurcătură care există în creştinătate cu privire la punctul acesta – împreună cu consecinţele serioase pe care le-a avut în istoria bisericii înţelegerea greşită a Noului Testament cu privire la aceste lucruri -, probabil este folositor să ne ocupăm puţin mai detaliat cu fiecare întrebare şi să combatem unele concepţii greşite.

Cine este îndreptăţit să rânduiască bătrâni? 

Am văzut că în Noul Testament bătrânii au fost rânduiţi numai de apostolul Pavel (împreună cu Barnaba) sau de persoane pe care el le-a împuternicit pentru aceasta: Tit şi într-o anumită privinţă şi Timotei (Faptele apostolilor 14.23; Tit 1.5; 1 Timotei 3.1-7). Drept urmare pentru rânduirea bătrânilor este necesară autoritate apostolică. Niciunde nu se spune că bisericile îşi aleg bătrânii lor sau că la alegerea bătrânilor prin apostoli ele aveau dreptul de a dispune, şi în nicio epistolă adresată unei biserici nu se vorbeşte despre rânduirea de bătrâni. De aceea bisericile sunt absolut neîndreptăţite să rânduiască bătrâni. Dacă ar fi fost îndreptăţite, Pavel ar fi trebuit nu să-i scrie lui Tit, ci bisericilor de pe insula Creta, şi de asemenea nu lui Timotei, ci bisericii din Efes. Am văzut că în diferite epistole se vorbeşte despre fraţi care conduceau în biserică şi vegheau supra sufletelor, dar în privinţa aceasta nu se vorbeşte despre rânduire, ci exclusiv numai despre autoritatea morală (pe baza umblării şi a credinţei, Evrei 13.7), pe care ceilalţi trebuiau s-o recunoască. Ei nu trebuiau să-şi aleagă conducătorii, ci trebuiau să recunoască pe aceia pe care Duhul Sfânt i-a aşezat peste ei (Faptele apostolilor 20.28). În Scriptură este de neimaginat că o grupă de oameni ar avea împuternicirea din partea lui Dumnezeu să aleagă persoane care trebuiau să-i conducă. Orice formă de democraţie este împotriva Scripturii. Numai apostolii, respectiv aceia care au primit din partea lor misiunea strictă, erau îndreptăţiţi să acorde funcţia. Am văzut într-adevăr că în unele alte cazuri biserica avea influenţă la alegerea anumitor slujitori (Faptele apostolilor 6.5; 2 Corinteni 8.19), însă acolo nu este vorba să conducă sau să ocupe o poziţie de frunte, ci de nevoile materiale din biserică. Şi chiar şi în aceste cazuri era necesară aprobarea apostolică (Faptele apostolilor 6.3,6). Când însă este vorba de a ocupa o poziţie de frunte, orice formă de democraţie este exclusă. Dar dacă biserica îşi arogă dreptul de a rândui bătrâni, atunci ea îşi revendică ceva care era rezervat numai apostolilor. Atunci se face exact cum face Papa, care îşi revendică ceea ce numai lui Petru i-a fost încredinţat. Dacă un primar dă misiunea comisarilor lui politici să rânduiască agenţi, au primit prin aceasta cetăţenii deodată dreptul de a rândui agenţi, prin simplul motiv că primarul a scris comisarilor lui? Comunitatea nu posedă nicio îndreptăţire de rânduire. Se spune probabil că ei nu i-a fost interzis. Dar aceasta arată felul de gândire al inimii. Imaginaţi-vă că biserica ar putea face tot ce nu i-a fost interzis. Ce pretext este împotriva introducerii tuturor serviciilor idolatre romane, a liturghiilor, a papalităţii, a indulgenţelor (iertării păcatelor), a ierarhiilor, a altarelor, etc.? Nu, credinciosul nu întreabă cât de departe are el voie să meargă, fără să încalce poruncile lui Dumnezeu, ci el întreabă ce i-a poruncit Dumnezeu. Şi dacă un altul crede că este totuşi important că bisericile şi-au rânduit în primele secole bătrânii lor, atunci întreb, de ce atunci am părăsit Biserica romană? Căci aceasta este continuarea celei mai vechi biserici creştine. Ar fi fost frumos dacă reformatorii ar fi aruncat peste bord şi acest aluat roman, clericalismul (care pentru carne arată a fi cel mai puţin grav şi care este cel mai atrăgător). Principiul trebuie să fie clar: dacă este vorba de conducere, totul vine de sus şi nu de la om. Hristos este Fiu peste casa Lui (Evrei 3.6) şi Duhul Sfânt locuieşte în această casă (1 Corinteni 3.16; Efeseni 2.22). Hristos rânduieşte pe cei doisprezece apostoli; El a chemat pe apostolul Pavel; acesta a împuternicit pe Tit şi pe Timotei, şi numai aceste persoane au rânduit bătrâni.

 1 Timotei 2.11 exclude numai femeile de la darea de învăţătură, aşa că toţi bărbaţii, fie că erau sau nu supraveghetori, puteau da învăţătură (desigur în măsura în care aveau darul pentru aceasta). Vedem aceasta de exemplu la Pavel şi Apolo: ei dădeau învăţătură în adunare, dar nu erau în nici un loc supraveghetori (făcând excepţie de autoritatea apostolică, pe care Pavel o avea peste toate bisericile). Citim într-adevăr în 1 Timotei 3.2 şi Tit 1.9 că supraveghetorii ar trebui să fie capabili să dea învăţătură, să mustre. Dar aici nu este vorba de darul de învăţător, care este capabil să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu în strângerile laolaltă ale adunării; căci ce are a face interpretarea Cuvântului cu conducerea adunării? Puţin. Bătrânii trebuiau să aibă capacitatea să dea învăţătură în scopul slujbei lor de conducere, aceasta înseamnă, că ei înşişi au primit Cuvântul lui Dumnezeu şi L-au împlinit şi acum prin experienţa lor de viaţă ar trebui să fie capabili să prezinte acest Cuvânt ca regulă de viaţă. Ei nu au primit însărcinarea să dea învăţătură (aşa cum o primeşte un învăţător de la Hristos, ca să dea învăţătură în adunare), ci dacă ei puteau mustra cu Cuvântul, aceasta era o însuşire folositoare pentru însărcinarea lor ca supraveghetori. Această diferenţă o vedem şi la Ştefan şi Filip. Biserica şi apostolii îi pun ca diaconi – deci o funcţie -, dar Hristos are o misiune mai mare pentru ei, care este total în afara funcţiei şi care era cu mult mai mult în afara oricărei influenţe omeneşti (chiar şi a apostolilor). Filip devine un evanghelist (Faptele apostolilor 2.18) – şi aceasta este un dar.

Vedem deci că sunt diferenţe importante, fundamentale între daruri şi funcţii, pe care le putem rezuma în felul următor:

Darurile slujesc la zidirea trupului lui Hristos şi prin aceasta au o funcţie organică (Romani 12.5-8; 1 Corinteni 12.4-31; Efeseni 4.7-16). Funcţiile slujesc la administrarea casei lui Dumnezeu şi de aceea au o funcţie organizatorică (1 Timotei 3.1-15).

Cineva are un dar exclusiv pe baza faptului că Hristos i l-a dat, aceasta înseamnă fără influenţă omenească. (Cine a făcut profeţi pe Marcu şi Luca ? Cine a făcut apostoli pe cei doisprezece şi pe Pavel?) Dimpotrivă cineva are o funcţie prin rânduire sau prin aprobarea apostolilor sau a împuterniciţilor acestora.

Darurile sunt universale, aceasta înseamnă că ele au fost date întregii Biserici şi nu unei biserici locale. Pavel era învăţător al naţiunilor (2 Timotei 1.11) şi învăţa în toate adunările. Învăţătorii şi păstorii pot să practice darul lor în toate adunările, aşa cum îi conduce Domnul. Dimpotrivă, funcţia este numai pentru adunarea locală. Eşti bătrân sau diacon numai al adunării din Efes sau din Filipi sau al oricărei alte adunări, dar nu în afara acestora. Însă noi niciodată nu citim că cineva era învăţător al unei anumite adunări.

Darurile vor fi atâta timp cât Adunarea este pe pământ. Căci ele există până când Adunarea va fi ajuns la măsura creşterii depline a plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4.13), şi această stare niciodată nu va fi atinsă pe pământ. Până la sfârşit vom avea slujba (nu persoanele!) apostolilor şi a profeţilor nou-testamentali în scrierile Noului Testament, şi până la sfârşit vor fi evanghelişti, păstori şi învăţători pentru zidirea trupului. Dimpotrivă funcţia oficială a existat numai în timpul de început, pe când erau încă apostoli, care rânduiau, şi când încă Cuvântul lui Dumnezeu nu era complet. Însă Dumnezeu a purtat de grijă până astăzi să fie fraţi care pot exercita misiunea de supraveghetori şi diaconi.

Când în Noul Testament se vorbeşte despre decăderea Adunării (Bisericii), atunci aceasta nu este în legătură cu Adunarea ca trup al lui Hristos, ci în legătură cu casa lui Dumnezeu (1 Petru 4.17; compară cu 1 Timotei 3.15 şi 2 Timotei 2.20,21). Trupul vorbeşte despre unitatea organică a credincioşilor în Hristos, casa vorbeşte dimpotrivă de mărturia creştină exterioară pe pământ. În aceasta din urmă este posibilă decăderea. În aceasta pot exista atât vase spre onoare cât şi vase spre dezonoare. Darurile stau în legătură cu Adunarea ca trup al lui Hristos, funcţiile dimpotrivă stau în legătură cu casa lui Dumnezeu şi de aceea ele au şi referire la decăderea bisericii. În timpul de început rânduirea în funcţie a contribuit la împotrivirea faţă de răul din biserică, atunci când decăderea a găsit intrare: primii diaconi au fost rânduiţi cu ocazia murmurului iudeilor din adunare care vorbeau limba greacă, şi supraveghetorii de pe insula Creta au fost rânduiţi înainte de toate pentru a dovedi pe mulţii împotrivitori. Mai târziu a luat naştere situaţia inversă: aici Dumnezeu nu a mai dat funcţia (după plecarea apostolilor şi a bătrânilor nu au mai fost bătrâni aprobaţi de Dumnezeu), şi anume din motivul de a interveni împotriva răului, însă de data aceasta a răului clerical: Dumnezeu nu a vrut să permită ca omul să se mândrească cu funcţia şi să se ridice peste fraţii lui şi să pună autoritatea lui peste Noul Testament întregit între timp.În final încă o scurtă remarcă referitoare la diferenţa între darul de păstor şi funcţia de bătrân. Ambele sunt foarte apropiate una de alta (bătrânii ar trebui să păstorească turma lui Dumnezeu, Faptele apostolilor 20.28; 1 Petru 5.2), şi totuşi ar fi nediferenţiat să fie folosiţi sinonim, respectiv să se spună că bătrânul ar trebui să aibă darul de păstor. Chiar şi aceia care cunosc bine diferenţa între daruri şi funcţii confundă deseori păstorii cu bătrânii. Diferenţa constă în diferenţa însăşi între daruri şi funcţii. Bătrânii ar trebui să păşuneze turma, care era la ei (1 Petru 5.2), ceea ce foarte clar este local. Păstorii dimpotrivă au fost daţi întregii Biserici (Efeseni 4.11), şi slujba lor de păstorire se extinde la toţi credincioşii, aceasta înseamnă la toţi aceia spre care Domnul îndreaptă slujba lor. Această purtare de grijă vastă este exprimată înainte de toate în scrierile pastorale, pe care noi le posedăm de la ei. Bătrânii poartă responsabilitatea ca bătrâni numai local. Petru era un păstor, care trebuia să păşuneze oile şi mieii (în general) (Ioan 21.15-17). Mie mi se pare că misiunea păstorului era mai mult de natură duhovnicească şi cea a supraveghetorului mai mult de îndrumare. Dar sunt foarte apropiate una de alta, căci Hristos este atât păstor cât şi supraveghetor al sufletelor (1 Petru 2.25), şi când Petru, care era păstor, se adresează bătrânilor, el însuşi se numeşte bătrân împreună cu ei şi pe Hristos Îl numeşte Mai-marele Păstor (1 Petru 5.1-4).

Amintiți-vă, a fi un membru înțelept al bisericii înseamnă a fi slujitor al lui Hristos, a acorda prioritate nevoilor altora și a se angaja într-o viață de credință, ascultare și smerenie.