Care este definiția păcatului?

Care este definiția păcatului? Păcatul este descris în Biblie ca încălcare a Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4) și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (Deuteronom 9:7; Iosua 1:18).

În esență, păcatul este o acțiune, gând sau intenție care este împotriva voinței și naturii lui Dumnezeu.

Păcatul este descris în Biblie ca încălcare a Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3:4) și răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (Deuteronom 9:7; Iosua 1:18).

Păcatul este un simptom al unei relații în afara comuniunii cu Dumnezeu și influezează înclinațiile noastre naturale spre rău (Efeseni 2:1-3).

Păcatul a avut începutul cu Lucifer, probabil cel mai frumos și mai puternic dintre îngeri.

Prin alegerea de a păcătui, noi alegem separarea de Dumnezeu și consecințele care vin o dată cu această separare (Isaia 59:2).

Nemulțumit de poziția sa, el dorea să fie mai înalt decât Dumnezeu și aceasta a fost căderea lui, începutul păcatului (Isaia 14:12-15).

De la începutul său, păcatul a fost conceput în termeni de răzvrătire și rebeliune împotriva lui Dumnezeu, care pentru oameni, în multe cazuri, s-a manifestat prin încălcarea poruncilor Sale.

Renumit Satana, el a adus păcatul rasei umane în Grădina Edenului, unde i-a ispitit pe Adam și Eva cu aceeași ademenire, „vei fi ca Dumnezeu”.
Dacă rămânem sub puterea păcatului, noi nu putem avea o relație adecvată cu Dumnezeu și nu putem ajunge la fericirea adevărată pe care o caută sufletul nostru.

Geneza 3 descrie răzvrătirea lui Adam și Evei împotriva lui Dumnezeu și împotriva poruncii Sale.
Mulți oameni doresc să ignore păcatul sau să-l minimalizeze, dar numai prin conștientizarea gravității sale se poate ajunge la pocăință și salvare a sufletului nostru.

De atunci, păcatul a fost transmis prin toate generațiile omenirii și noi, descendenții lui Adam, am moștenit păcatul de la el.
Mulți din ziua de azi încearcă să minimizeze păcatul și să îndepărteze ideea de judecată, dar acest lucru face inconsecvente ideile biblice despre iubirea, mila și dreptatea lui Dumnezeu care există în același timp.

Romani 5:12 ne spune că prin Adam păcatul a intrat în lume și astfel moartea a fost transmisă tuturor oamenilor pentru că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23)..

Din fericire, Isus a venit să ne elibereze de puterea păcatului și prin credința în El putem fi răscumpărați și să avem o nouă viață în El (Romani 6:6-7)

Prin Adam, înclinația inerentă către păcat a intrat în rasa umană, iar ființele umane au devenit păcătoși prin natura lor.
Conform doctrinei creștine,

Când Adam a păcătuit, natura sa interioară a fost transformată de păcatul său de răzvrătire, aducându-i moarte spirituală și depravare care aveau să fie transmise tuturor celor care au venit după el.
Prin urmare,
Suntem păcătoși pentru că păcătuim și păcătuim pentru că suntem păcătoși.

Deoarece această condiție de păcat moștenit este prezentă în fiecare persoană,

Această depravare transmisă este cunoscută ca păcat moștenit.
În esență, acest lucru înseamnă că
Așa cum moștenim caracteristicile fizice de la părinții noștri, moștenim natura noastră păcătoasă de la Adam.
Este important de menționat că
Regele David a deplâns această condiție a naturii umane căzute în Psalmul 51:5: „Cu siguranță am fost păcătos la naștere, păcătos de când mama m-a zămislit”..
Această revelație a caracterului uman căzut este una care a fost acceptată și recunoscută de biserica creștină timp de secole.

Un alt tip de păcat este cunoscut sub numele de păcat imputat .
Un exemplu al păcatului imputat este atunci când un hoț fură bani și apoi îi pune în contul bancar al unui nevinovat. Acesta din urmă este acuzat și pedepsit pentru un păcat pe care nu l-a comis.
Păcatul imputat este rezultatul faptului că am fost creditați cu vinovăția păcatului lui Adam (Romani 5:18).

Aceasta se explică prin faptul că, potrivit creștinilor, Adam a fost reprezentantul tuturor oamenilor când a păcătuit, iar consecințele păcatului său au căzut asupra întregii omeniri.
A imputa înseamnă „a lua ceva care aparține cuiva și a-l da în contul altuia”, iar păcatul imputat este vina lui Adam atribuită sau creditată nouă.

Cu toate acestea, mulți teologi susțin că există o soluție pentru această problemă a păcatului imputat prin încrederea noastră în lucrarea lui Isus Hristos.
Toate ființele umane sunt considerate ca au păcătuit în Adam și, astfel, merită aceeași pedeapsă pentru păcat ca și Adam.
Prin credința în Isus Hristos, ceilalți creștini și cu mine nu mai suntem numai „în Adam”, ci suntem „în Hristos” și suntem eliberați de consecințele păcatului imputat.

După păcatul lui Adam, toată lumea a fost supusă morții, chiar înainte ca Legea mozaică să fie dată, din cauza păcatului imputat, care ne afectează poziția în fața lui Dumnezeu..
În concluzie, înțelegerea păcatului imputat și a modului în care aceasta afectează relația noastră cu Dumnezeu este importantă în teologia creștină și în viața noastră de credință.

Dumnezeu a folosit principiul imputării în folosul omenirii atunci când a imputat păcatul credincioșilor în seama lui Isus Hristos, care a plătit pedeapsa pentru acel păcat – moartea – pe cruce.

Principiul imputării a fost folosit pentru a aduce beneficii omenirii prin imputarea păcatelor credincioșilor în seama lui Isus Hristos, care a plătit pedeapsa pentru acele păcate – adică moartea pe cruce.

Imputăndu-i lui Isus păcatul nostru, Dumnezeu L-a tratat ca și cum ar fi un păcătos, deși nu era, și L-a făcut să moară pentru păcatele lumii întregi (1 Ioan 2:2).

Prin imputarea păcatelor noastre către Isus, Dumnezeu L-a tratat ca și cum ar fi un păcătos, deși El nu era, și a admis sacrificiul Său pentru salvarea întregii lumi. (1 Ioan 2:2).
Este important să înțelegem că păcatul I-a fost imputat, dar El nu l-a moștenit de la Adam.

Este important să înțelegem că, în ciuda imputării păcatului, Isus nu l-a moștenit de la Adam.
El a suportat pedeapsa pentru păcat, dar nu a devenit niciodată păcătos.

Adevărata natură curată și perfectă a lui Isus nu a fost niciodată afectată de păcat și a rămas în continuare fără cusur.
Natura lui curată și perfectă a fost neatinsă de păcat.

Deși nu a comis niciun păcat, Isus a fost tratat ca și cum ar fi vinovat de toate păcatele săvârșite vreodată de rasa umană.
El a fost tratat ca și cum ar fi vinovat de toate păcatele săvârșite vreodată de rasa umană, chiar dacă nu a comis niciunul.

În timp ce păcatele noastre au fost creditate contului lui Hristos, Dumnezeu a imputat neprihănirea Lui credincioșilor și a creditat socotelile noastre cu neprihănirea Sa (2 Corinteni 5:21).
Apoi Dumnezeu a imputat neprihănirea lui Hristos credincioșilor și a creditat socotelile noastre cu neprihănirea Sa, așa cum El a atribuit păcatele noastre în contul lui Hristos (2 Corinteni 5:21)..
Prin urmare, putem avea speranța și încrederea că suntem justificați în fața lui Dumnezeu și că vom fi salvați prin credința în acel Principiu creator de imputare.

Un al treilea tip de păcat este păcatul personal, cel care este săvârșit în fiecare zi de fiecare ființă umană.

Păcatul personal este cel care rezultă din natura păcătoasă moștenită de la Adam și poate varia de la neadevăruri aparent nevinovate până la crimă.

Pentru că am moștenit o natură păcatoasă de la Adam, comit păcate individuale, personale, de la neadevăruri aparent nevinovate până la crimă.
Această situație poate fi schimbată numai prin intermediul creștinismului, care ne eliberează de pedeapsa veșnică a păcatului – iad și moarte spirituală.
Cei care nu și-au pus credința în Isus Hristos trebuie să plătească pedeapsa pentru aceste păcate personale, precum și pentru păcatul moștenit și imputat.
Cei care încă nu cred în Isus Hristos nu pot experimenta această eliberare și trebuie să plătească pentru păcatele lor personale și pentru păcatul moștenit.
Cu toate acestea, credincioșii au fost eliberați de pedeapsa veșnică a păcatului – iad și moarte spirituală.
Eliberarea de pedeapsa păcatului este un dar divin, care ne oferă puterea de a rezista păcătuirii
Acum avem și puterea de a rezista păcătuirii.
Având puterea Duhului Sfânt care locuiește în noi, acum putem alege dacă să comitem sau nu păcate personale.

Acum putem alege dacă să comităm sau nu păcate personale, deoarece avem puterea Duhului Sfânt care locuiește în noi.
Când suntem confruntați cu păcatul, putem conta pe Duhul care ne convinge să ne îndepărtăm de el (Romani 8:9-11).
Când facem păcat, Duhul ne convinge (Romani 8:9-11).
După ce recunoaștem și ne mărturisim păcatele personale, suntem restabiliți la părtășia și comuniunea perfectă cu Dumnezeu.
Odată ce ne mărturisim păcatele personale lui Dumnezeu și cerem iertare pentru ele, suntem restabiliți la părtășie și comuniune perfectă cu El.”Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9)..
Astfel, e important să ne asumăm responsabilitatea pentru păcatele noastre personale și să ne întoarcem mereu la Dumnezeu pentru a primi iertarea și puterea de a ne îndepărta de păcat.

Suntem condamnați de trei ori din cauza păcatului moștenit, a păcatului imputat și a păcatului personal, dar trebuie să înțelegem că există o soluție pentru această situație aparent fără ieșire. Singura pedeapsă justă pentru acest păcat este moartea conform cu Romani 6:23, și aceasta nu este doar moartea fizică, ci moartea veșnică, conform cu Apocalipsa 20:11-15, care este un gând înfricoșător pentru orice om. Din fericire, păcatul moștenit, păcatul imputat și păcatul personal au fost toate răstignite pe crucea lui Isus. Astfel, acum, prin credința în Isus Hristos ca Mântuitor, avem parte de răscumpărare prin sângele Său și iertarea păcatelor noastre, conform bogățiilor Sale, har (Efeseni 1:7).
Este important să înțelegem că această răscumpărare nu vine prin faptele noastre bune, ci prin credința în Isus Hristos, care este singurul care ne poate salva de la pedeapsa veșnică pentru păcatele noastre. De asemenea, trebuie să ne rugăm pentru puterea de a trăi o viață curată și plină de dragoste și respect față de Dumnezeu și semenii noștri, deoarece credința și faptele noastre sunt strâns legate. Într-adevăr, răscumpărarea pe care am primit-o prin Isus Hristos este o binecuvântare inestimabilă, care ar trebui să ne motiveze să trăim o viață care să aducă slavă și onoare lui Dumnezeu.